Criza creditelor şi a datoriilor populaţiei continuă să rămână un subiect dramatic pentru mulţi dintre semenii noştri şi o mare dilemă pentru autorităţi, care par tot mai incapabile de a găsi soluţii. Pe de-o parte ne lovim de lipsa de orizont a datornicilor, iar pe de alta de neputinţa unui sistem care, prin lipsa lui de viziune sau, mai grav spus, prin lăcomie a creat aceast blocaj. Pentru că în acest moment vorbim de o situaţie fundamentată nu doar pe deficite, ci şi pe păcate. Iar unul din păcatele capitale de care suferă societatea în care trăim şi de care nimeni nu mai vorbeşte astăzi este lăcomia.

Dacă ar fi să ne asumăm provocarea de a lectura acest subiect în cheie creştină, am putea spune că dincolo de defecţiunile unui sistem bancar, care este departe de a fi perfect, asistăm la un mare deficit de încredere. Şi tocmai acest lucru subminează substanţa societăţii în care trăim şi respectul faţă de instuţiile care au menirea de a ne face viaţa mai frumoasă şi în care băncile ocupă un loc privilegiat. Privită în esenţa ei, orice relaţie de împrumut este în primul rând un transfer reciproc de încredere de la cel care oferă un capital spre cel care îl primeşte. Şi acest lucru constituie fundamentul tuturor relaţiilor interumane, dar şi a raporturilor cu societatea şi cu instituţiile care o definesc.

Când oferi cuiva un credit, ivesteşti ceva mai mult decât capitalul de bani, şi anume încrederea că persoana respectivă va face exact ce spune cu acel împrumut şi că îşi va asuma rigoarea de a-l returna la timp, aşa cum a fost învoiala. De cealaltă parte, cel care cere un împrumut apelează în primul rând la onestitatea creditorului, convins fiind că acesta nu îi va trăda încrederea şi aşteptările şi că, prin împrumutul pe care i-l oferă, crede în visele şi proiectele pe care le are. De aceea putem spune că substanţa umană a oricărui împrumut este încrederea şi cinstea şi nu banul, iar capitalul primit trebuie să contribuie la lărgirea libertăţii celui care împrumută şi nu la limitarea ei. Toate acestea însă presupun câteva virtuţi esenţiale precum: onestitate, respect, transparenţă şi, mai ales dreaptă măsură sau cumpătare, inclusiv în a-ţi face vise şi idealuri.

Este la fel de evident că în acest moment intervine pericolul de a nu ştii exact care îţi sunt priorităţile şi mai ales posibilităţile, dar şi de a nu găsi onestitate şi bună credinţă din partea celui care oferă, care, înainte de a crede în proiectele tale şi de a le sprijini, îşi urmăreşte propriul interes. În mod evident creditorii au greşit din lipsa de transparenţă şi din neputinţa de a atrage atenţia asupra evaluării nevoilor reale şi au finanţat idealuri falimentare, în timp ce debitorii au greşit prin excesul de speranţă pe care l-au avut, fără a mai avea cenzura cumpătării. Este bine să ai proiecte şi idealuri pentru care să lupţi, dar niciodată să nu plăteşti preţul limitării propriei libertăţi, pe care o creditare deficitară sau nişte nevoie lipsite de realism ţi-o poate aduce.

A reînvăţa lecţia cumpătării şi a responsabilităţii, dar şi a gestionării sincere a propriilor nevoi este pentru noi, debitorii o maximă prioritate pentru a evita excesele. Astfel vom putea privi orice împrumut ca un instrument care să ne lărgească libertatea, prin proiectele pe care le face posibile, şi nu să o limiteze. La rândul lor, băncile trebuie să ne asigure că nu au abdicat de la valori precum onestitate, transparenţă, dar şi fermitate în a arăta care sunt adevăratele proiecte în care trebuie să investeşti capital. Numai aşa ele vor crede cinstit şi fără lăcomie şi pe mai departe în visele oamenilor şi ale lumii.

De fapt, esenţa însăşi a relaţiei noastre cu Dumnezeu se structurează asemenea unui credit, ea având la bază un mare capital de încredere pe care Domnul ni-l oferă şi totodată un orizont de aşteptări, care poate fi împlinit sau nu. Diferenţa esenţială este că acest capital iniţial nu se diminuează, chiar dacă el este risipit sau gestionat defectuos prin superficialitate şi nepăsare şi că el poate fi recâştigat în aceeaşi prospeţime dacă omul se reîntoarce la încrederea pe care i-o oferă Dumnezeu. Chiar dacă oferind credit Dumnezeu provoacă libertatea omului de a gestiona inteligent un capital în folosul semenilor săi şi nu în interes propriu, El o face cu scopul de a lărgi şi mai mult libertatea personală a fiecăruia de a face binele şi de a fi solidar cu semenii.