De la vedere la credință

de Eseu

Aspecte introductive

Minunea ce se găsește în centrul pericopei de astăzi este precedată de câteva cuvinte pline de miez ale Mântuitorului. Provocat de Petru, care Îi amintește că ucenicii au lăsat toate spre a-L urma și întreabă care va fi răsplata acestora, El vorbește despre veșnicie. Apoi, se folosește de acest lucru ca de un pretext spre a vorbi despre Patima ce avea să vină. Ca de obicei, ceata e opacă la astfel de idei. Refuză să-L vadă cu ochii inimii pe Mesia și se blochează asupra unei imagini idealizate, din perspectiva lor, ce nu admite un altfel de triumf, decât cel lumesc, al lui Mesia.

Nu peste multă vreme, ceata însăși se va găsi față în față cu o altă formă a opacității. De această dată, este vorba despre una biologică. Înainte ca acest lucru să devină elementul central al narațiunii, evanghelistul Luca insistă însă, asupra unui fapt: „cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse”. Cine ascunsese acest cuvânt? De ce? Sunt întrebări la care ar merita să medităm, măcar din când în când, pe baza celor ce se vor întâmpla ulterior. Și poate că nu ar fi rău să ne gândim în ce măsură ne regăsim și noi în ipostaza celor de care sunt ascunse anumite lucruri. Și-n ce măsură incapacitatea noastră de a le pricepe le transformă în chestiuni ocultate.

Ierihonul – între coborârea geografică și urcarea sufletească

Spre deosebire de alte ocazii, autorul ține să ofere aici și repere spațiale precise. Hristos se apropia de Ierihon. Locul cel mai jos de pe fața pământului, ca amplasare geografică, reprezenta destinația Lui imediată. Până astăzi, nu există așezări umane mai joase decât această cetate, ce se găsește amplasată sub nivelul mării. Drumul de la capitală și până aici, e un coborâș, ce a fost adesea asemănat alegoric de către Sfinții Părinți cu diferite forme ale căderii. Mesia venea și aici să vestească, în orașul mozaicat, apropierea mântuirii.

Între cei ce se găseau în vecinătate, se număra și un om ce suferea de o opacitate având cauze biologice. Un orb. Gălăgia îl va face curios. Va întreba lumea de pe cale, ce se întâmplă. I se va răspunde că trece Iisus Nazarineanul. Avea deja o faimă aparte în popor. Iar lumea se înghesuia să-L vadă și să-L asculte. Pentru unii, o astfel de întrunire ținea de loisir, de timpul liber, cum ar veni. Pentru alții, venea ca răspuns la o necesitate sufletească. În cazul altora, era condiționată de ceea ce voiau să-i ceară. Orbul se va încadra în ultimele două categorii. Auzind despre el, va striga în gura mare: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” Lumea din târg, era obișnuită cu ologi ce țineau să atragă atenția, spre a fi miluiți. De această dată, însă, nu era rostul să se bage în seamă. În centrul atenției era Învățătorul, nu milogul. De aceea, omul va fi probabil îmbrâncit și cu certitudine, mustrat.

E remarcat însă de Cel care știe că dorința lui nu e cea de slavă lumească. Hristos vede în el curiozitatea nedisimulată și dorința de vindecare. Adus în fața Lui, are parte de o întrebare scurtă și bine țintită. Lui Dumnezeu nu-I plac ocolișurile: „Ce voieşti să-ţi fac?”, în întreabă, fixându-l, cel ce are puterea de a-i oferi multe lucruri. Răspunsul lui e clar și răspicat: „Doamne, să văd!”

Credință și vedere

Cel solicitat nu stă pe gânduri. Vederea, pierdută din motive ce nu ne sunt cunoscute, este imediat redată. Ca de obicei, minunea este urmată de un mesaj: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”. Oare la ce fel de credință se va fi referit El? De bună seamă, nu la cea instituțională. Nu apartenența confesională a vindecatului face obiectul acestei replici, ci hotărârea lui de a crede în capacitatea Celui ce se găsea în fața Lui de a-l vindeca.

De la vedere la urmare  – în loc de concluzii

O consecință imediată a restituirii simțului văzului, o reprezintă urmarea lui Hristos. Omul, de curând tămăduit, merge după El. E conștient că nu de-amorul artei e chemat să vadă, ci pentru că trebuie să se călăuzească de acest simț. Ajunge astfel să își urmeze vindecătorul. Nu oricum, ci slăvind pe Dumnezeu. Atitudinea lui vine ca o frumoasă mărturie, ce animă mulțimea pestriță. Evanghelistul conchide, într-o notă optimistă: „și tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu”.

Într-o formă sau alta, în ipostaza celui care cere vindecare ne regăsim adesea și noi. De probleme cu vederea suferim fiecare. Unii trupește, alții sufletește. În cea din urmă categorie se înscriau și Apostolii, care nu puteau să înțeleagă că Hristos trebuie să pătimească. Nu vedeau dincolo de cele spuse. Și era simplu și clar ce trebuiau să vadă: Învierea. Orbul, însă, beneficia de anumiți senzori aparte, ce-i compensau lipsa fizică a unui simț atât de important. A ajuns să-L vadă pe Hristos, întâi cu ochii minții, apoi cu cei trupești. Acest lucru nu a trecut neobservat. Datorită acestui aspect, Domnul vine să-i laude credința. Una ce e legată de așteptare și asumare. Căci în suferința lui, omul s-a asumat pe sine și nu și-a pierdut nădejdea că undeva, cândva, ar putea surveni o minune. Asemenea celui tămăduit, și noi îi cerem să-I fie milă de noi. Cât de sincer și de cu credință o facem, e discutabil. Ca un părinte iubitor, Tatăl cel Ceresc ne oferă cele solicitate. Ne putem bucura deplin de ele doar în măsura în care facem ce-a făcut tămăduitul. Să-I urmăm. Să devenim nu doar parte a unei mozaicate adunări, ce-L slăvește, poate mai mult cu buzele decât cu inima, ci chiar animatorii ei. Să fim cei pentru care lumea să aibă motive să se apropie de Dânsul. Să redescoperim în noi înșine acel chip al divinului, sădit de la creație. Și să-l oglindim în celălalt. Să fie ochii inimii noastre, ferestre spre un suflet ce privește spre ceruri, nu spre iad. Și-atunci, vom auzi asemenea celui evocat astăzi: „Credința ta te-a mântuit”. Ca o constatare și ca o făgăduință, deopotrivă. Îndrăzniți!

Radio Renasterea
Radio Renasterea
De la vedere la credință
Loading
/

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut în anul 1912, în comuna Pantelimon din Bucureşti, într-o familie de evrei. Clasele primare le-a urmat o parte acasă, o parte la Școala Clemenţa. La Liceul „Spiru Haret” a fost singurul dintre cei patru elevi israeliţi care nu a...

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Cuvintele lui Isus Fiul lui Sirah vin dintr-o lume în care sănătatea, boala, viața și moartea, pacientul și medicul, omul și natura sunt vă zuțe într-o strânsă legătură: „Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine,/ căci, și pe el, Domnul L-a făcut./...