Cadrul în care, la „plinirea vremii” din veci stabilită de providenţă, Fiul lui Dumnezeu Se întrupează, deși de o simplitate dusă până la suprema modestie, este plin de măreţie. Nou Născutul în peștera din Betleem este obiectul îngereștii bune vestiri: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace și între oameni bună-învoire!” (Lc. 2, 14), obiectul închinării păstorilor în noaptea sfântă, obiectul minunatei apariţii pe bolta cerească ce călăuzește pașii magilor din Babilon spre pământul promisiunilor divine. Iată trei elemente care imprimă evenimentului unic în istorie, un caracter deosebit, ce depășește obișnuitul, naturalul. Sunt semnele divine ale unei noi ere în viaţa omenirii, semne care prin nimic nu pot fi întunecate sau dezminţite.

În special, în cântarea îngerească trebuie să vedem mai mult decât o preamărire a iubirii și dreptăţii divine, mai mult decât un semn distinct al evenimentului petrecut, adus la cunoștinţa lumii. Ea este o sinteză a întregului program de activitate a Fiului lui Dumnezeu în lume, o fixare precisă a ţintei finale a omenirii redresate la noua viaţă prin doctrina mântuitoare.

Mărirea lui Dumnezeu în ceruri, pacea și armonia între oameni sunt rezultanta eforturilor comune depuse de Iisus și omenire. Contribuţia lui Dumnezeu Omul este învăţătura revelatoare a adevărurilor divine, viaţa pilduitoare în spiritul acestor adevăruri, jertfa expiatoare de păcatul strămoșesc, cu toate consecinţele lui dezastruoase. Contribuţia omenirii este însușirea liber consimţită a adevărurilor revelate, fixarea lor în centrul tuturor manifestărilor de viaţă, neobosita străduinţă de a urma pilda vieţii lui Hristos.

Căci este o preamărire a lui Dumnezeu când omul, cunoscându-L din divina revelaţie, cunoscându-I sfânta voinţă, Îl iubește ca pe un Părinte atotbun, purtător de grijă, iertător și dăruitor cu fiii Săi, Îi împlinește voinţa în toate actele vieţii lui. Din iubirea părintească rezultă iubirea frăţească faţă de semeni, iubire care întronează pacea și armonia pe pământ. Nimic precum iubirea nu este în stare să scurteze distanţele dintre oameni, să astupe prăpăstiile, să înlăture barierele. Căci iubirea nu se mândrește, nu caută gâlceava, nu urăște, nu se răzbună; dimpotrivă, ea smerește, toate le iartă, toate le îndură, iubirea apropie pe om de om la împreună-lucrare, împreună-mulţumire faţă de Dumnezeu. Obiectivul cântării îngerești este așadar un postulat care se cere realizat.

Durere, omenirea și azi tânjește după pace, după armonie. Realitatea de cruntă vrăjmășie între om și om, naţiune și naţiune, rasă și rasă este totuși un paradox. Ne este cunoscută de aproape două milenii calea păcii prin descoperire divină, avem la dispoziţie elementele cu care s-o cucerim, râvnim după ea și totuși continuăm a ne tăvăli, a ne chinui în realitatea contrară. Unde este defectul?

În contribuţia factorului Dumnezeu? Departe de noi asemenea gând. Iisus n-a neglijat nimic în programul Său mântuitor. El este însăși întruchiparea armoniei universale viitoare. Între cele două naturi, un echilibru perfect, între El și Dumnezeu Tatăl – unitate fiinţială, între El și oameni – iubire dusă până la supremele posibilităţi. Echilibrului personal și armoniei în raporturile externe le dă expresie în tot ceea ce gândește și activează. Din tot ceea ce știm despre El, nimic nu ne permite să bănuim vreun conflict intern sau extern.

Chiar și atitudinile hotărâte împotriva vajnicilor Săi dușmani sunt manifestări ale iubirii Lui de oameni. Nimic din ură sau din răzbunare. Chiar și celei mai crunte nedreptăţi, înjosiri și suferinţe îi răspunde cu un cuvânt de iertare, de rugă.

Atunci, nu rămâne decât o singură posibilitate: contribuţia factorului om este defectă, este inferioară cantitativ și calitativ trebuinţelor cerute de obiectivul armonic universal. Da, trebuie s-o recunoaștem, este defectă atât sub raportul cunoaștere cât și sub raportul acţiune. Că numai omul ca și colectivitate este vinovat de perturbările universale, ne-o dovedește istoria creștinismului. Cunoaștem oscilaţii cu puncte de apropiere și de depărtare de idealul pace. Timpuri cu o mai conștientă și profundă trăire a vieţii creștine, sunt timpuri prielnice apropierii între oameni și naţiuni; contrastul este pecetea decadenţei.

Sub raportul cunoaștere, omul anumitor epoci e prea mândru ca să conceadă că incapacitatea lui raţională niciodată nu-i va permite să ajungă direct în posesia adevărurilor absolute și normative pentru viaţa lui. Nu vrea să primească aceste adevăruri ca pe ceva dat, prin descoperire rămânând numai să le verifice conţinutul și importanţa prin propriile lui mijloace raţionale, dând astfel o justificare acceptării lor conștiente, de aici atâtea erori de credinţă care uneori sunt nedemne de om.

Sub raportul acţiunii, omul s-a dovedit prea slab în a trăi plenitudinea principiilor etice al căror protoptip S-a făcut Hristos. N-a reușit să-și subordoneze eului intern dornic de armonie universală puterea siluitoare a instinctelor rele. Glasul lor sibilinic îl ademenește, îl robește, din raţional bine orientat și binevoitor îl face un iraţional, un exponent al naturii inferioare.

Praznicul Nașterii Domnului trebuie să ne fie mai mult decât un prilej de odihnă, de bucurii materiale. Prin esenţa lui, este un prilej de bucurie religioasă, de meditaţie aspura rostului venirii Mântuitorului în lume. Vom ieși reconfortaţi din această prăznuire, stabilind precis bilanţul contribuţiei noastre la realizarea planului divin în lume. Bilanţul defi citar ne va rușina, activând intensifi carea străduinţelor viitoare. Bilanţul excedentar ne va fi  un titlu de mândrie, răsplată momentană pentru eforturile din trecut. Conștiinţa răului are efecte corective, conștiinţa datoriei împlinite ne mângâie, ne întărește în continuarea luptei.

Și una și cealaltă sunt un câștig cu diferenţă de nuanţă, cu pas hotărâtor în viaţa individuală spre idealul creștin.

Prof. G. L. Munteanu, „De Nașterea Domnului”, în Renașterea XVI (1938), nr. 52, pp. 5-6.