Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, una dintre cele mai adânci rugăciuni ale Postului Mare, așază înaintea omului propria viață în lumina Sfintei Scripturi, aducând, de la Adam până la paginile Noului Testament, exemple de cădere și de ridicare, care devin chemare la pocăință și la cercetare sinceră a conștiinței.

Această rânduială a fost trăită și în Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului” din Zalău, unde, luni, 23 martie 2026, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, a oficiat Denia Canonului cel Mare, potrivit rânduielii din săptămâna a cincea a Postului Mare.

În rugăciune, alături de ierarh, s-au aflat părinți profesori de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, slujitorii Catedralei Episcopale, elevi ai Liceului Ortodox „Sfântul Nicolae” din municipiu, precum și numeroși credincioși.

Răspunsurile la strană au fost oferite de diaconii catedralei.

La finalul deniei, Preasfințitul Părinte Benedict a rostit un cuvânt de învățătură, în care a arătat că această slujbă nu este doar o rememorare a istoriei biblice, ci o confruntare directă cu propria viață, în care omul este chemat să se recunoască pe sine și să-și asume nevoia de întoarcere.

În acest sens, ierarhul a explicat că parcursul Canonului devine o oglindă a existenței personale, în care fiecare este chemat să se regăsească pe sine în experiența omului de-a lungul istoriei mântuirii: „Canonul înseamnă o chemare, o călătorie în istoria omului, de la început și până acum. În cele peste 250 de strofe, am călătorit de la Adam și Eva încoace, pomenind de Cain și Abel, pomenind de patriarhi — de Avraam, Isaac, Iacov — pomenind de prooroci, Moise, Ilie, Elisei, pomenind de David, de Solomon și de foarte multe nume cunoscute sau mai puțin cunoscute nouă, celor care nu citim, să spunem, în detaliu Scriptura Vechiului Testament, și apoi am ajuns în Noul Testament, cu foarte multe exemple preluate din Evanghelie. Însă toate aceste exemple au avut un singur rol: să ne facă să ne simțim deodată cu omul așa cum a fost el în istorie. Pentru că despre un singur om vorbim în întreaga istorie, adică eu. Eu sunt cel care am greșit alături de Adam și Eva. Eu sunt cel care am greșit alături de Cain. Eu sunt cel care am greșit alături de David și așa mai departe. Și apoi, înțelegând și în cheie pozitivă, să zicem, prin exemplificare, că e nevoie să ne uităm la cei care au făcut voia lui Dumnezeu sau la cei care, la un moment dat, călcând voia lui Dumnezeu, s-au întors la viața în rânduială, cerând iertare prin intermediul pocăinței.”

Pornind de aici, Preasfinția Sa a arătat că această identificare nu rămâne la nivel de reflecție, ci duce la o concluzie personală: fiecare este chemat să-și vadă propria stare și să înțeleagă nevoia de întoarcere: „Și atunci se pune întrebarea: care este scopul acestei călătorii? Este vorba despre mine, despre mine, cel care am nevoie să mă întorc. Așa spunem și în rugăciunea Sfântului Efrem: «dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu». Despre aceasta este vorba, de fapt.Am încercat să intrăm într-o stare în care să-I cerem lui Dumnezeu iertare, spunând de multe ori: «Miluiește-mă, Dumnezeule». Am repetat aceasta de peste 200 de ori, tocmai pentru ca inima să se înmoaie, să nu mai rămână rigidă și să putem sta înaintea lui Dumnezeu, Cel care a venit să mântuiască pe cel păcătos.”

În continuarea acestei idei, ierarhul a arătat că și durata mai amplă a slujbei are același rost, acela de a scoate omul din ritmul obișnuit al vieții și de a-l așeza într-o stare de prezență înaintea lui Dumnezeu: „A fost o slujbă mai lungă. Dar așa sunt slujbele Postului Mare și, mai ales, au și scopul acesta de a ne rupe puțin din cele ale vieții cotidiene. Pentru că atunci când slujba este prea scurtă, nu reușim nici măcar să ne limpezim mintea. Când însă este mai lungă, se întâmplă două lucruri: fie plecăm, pentru că ni se pare greu, fie rămânem. Și dacă rămânem, atunci Dumnezeu intervine și nu mai simțim oboseala, ci vine cu harul Său și creează o stare de pace, în care ajungem să spunem: «Doamne, am mai vrea să stăm cu Tine». Și atunci inima noastră devine mai disponibilă lucrării lui Dumnezeu, iar păcatul pe care îl simțim se însoțește cu mai multă încredere în Domnul.”

În încheiere, Preasfinția Sa a subliniat că această stăruință în rugăciune are rolul de a o așeza în viața omului, dincolo de cadrul slujbei, ca prezență continuă: „«Miluiește-mă, Dumnezeule» este rugăciunea ortodoxului. Noi o repetăm la nesfârșit: «Doamne, miluiește», la toate slujbele noastre. Și am și zis că unii au zis: «De ce tot repetați aceasta?» Și am zis că noi suntem mai grei de cap, în sensul în care nu învățăm repede, dar și când învățăm rugăciunea aceasta nu se mai duce în veci. Acesta este scopul: să rămână rugăciunea aceasta în mintea noastră și apoi să coboare în inimă și să-I spunem Domnului cu toată ființa noastră, nu numai acum, ci în orice vreme: «Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă».”

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul este una dintre cele mai însemnate rânduieli ale Postului Mare, fiind un canon liturgic de mari dimensiuni, alcătuit din nouă cântări și peste 250 de tropare.

În rânduiala sa, Canonul se desfășoară ca o succesiune de cântări, fiecare alcătuită din mai multe stihiri scurte, în care tema pocăinței este reluată și aprofundată prin exemple din Vechiul și Noul Testament. După fiecare tropar se rostește „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, acest refren constituind răspunsul constant al credincioșilor și legând întreaga alcătuire într-o singură rugăciune continuă.

Conținutul Canonului este întemeiat pe Sfânta Scriptură: sunt aduse înainte, în mod progresiv, persoane și evenimente biblice, de la căderea lui Adam până la mărturiile Noului Testament, asumate în chip personal în cadrul rugăciunii. Astfel, istoria mântuirii nu devine doar evocare, ci criteriu de raportare la propria viață, fiecare fiind chemat să se regăsească în aceste exemple, fie în cădere, fie în ridicare, și să răspundă prin pocăință.

În rânduiala Postului Mare, Canonul se citește în patru părți, de luni până joi în prima săptămână, la Pavecernița Mare, iar în mod obișnuit se citește integral în săptămâna a cincea, în cadrul Utreniei (Denia de miercuri seara), împreună cu viața Sfintei Maria Egipteanca. În anul acesta, însă, deoarece praznicul Bunei Vestiri cade în această zi, rânduiala Canonului se mută, potrivit tipicului, luni seara.

Prin structura și conținutul său, Canonul cel Mare reprezintă una dintre cele mai dezvoltate forme ale imnografiei Triodului, în care lectura biblică și rugăciunea se unesc într-o singură rânduială liturgică.

Mai multe fotografii AICI

Text și foto: Episcopia Sălajului