Diaconul Cosmin-Vlăduț Mironescu este coordonatorul Grupului Psaltic ,,Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși, membru al corului academic de muzică psaltică Byzantion, profesor de muzică psaltică la Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Ioan Gură de Aur” din Huși, dar și autorul unei lucrări intitulate ,,Arta muzicii psaltice în Episcopia Hușilor”, publicată la Editura Horeb în anul 2023.

-Părinte Mironescu, sunteți unul din psalții care contribuie activ prin diferite activități cu tinerii ( tabere, concerte și privegheri) la transmiterea duhului cântării psaltice. Ca dirijor și psalt, simțiți o emulație în acest sens? Cât de receptivi sunt tinerii și care sunt roadele duhovnicești culese de pe urma acestui angajament?

-În ultima vreme, există o înflorire semnificativă a muzicii psaltice în România. În ceea ce privește episcopia noastră, în urmă cu șapte ani, împreună cu câțiva studenți ai Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, ceream binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, în vederea înființării unui grup psaltic. Din lipsa experienței, nu știam ce ar presupune acest fapt în mod exact, însă eram stimulați de ideea că trebuie să se cânte muzică psaltică și în episcopia noastră. La acea vreme, activitatea noastră consta în participarea la slujbe arhierești, sfințiri de biserici, hramuri, precum și organizarea unor concerte cu diferite tematici. Între timp, cu sprijinul deplin al Preasfințitului Părinte Ignatie, căruia îi mulțumesc și pe această cale, m-am înscris la cursurile Conservatorului „George Enescu” din Iași. Ulterior, Preasfinția Sa mi-a oferit două ascultări: cea de profesor de muzică psaltică la Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Ioan Gură de Aur” din Huși și cea de psalt al Catedralei Episcopale „Sf. Ap. Petru și Pavel” (Huși). Le-am primit cu bucurie, dar în același timp, cu emoțiile începătorului. În ciuda faptului că nu îmi încheiasem încă ucenicia și nu consideram că sunt pregătit pentru rolul de dascăl, eram alimentat permanent de dorința de a lucra împreună cu elevii, atât în cadrul orelor, dar mai ales în afara orelor, la strana catedralei, la slujbele arhierești și privegherile ce se desfășurau. Încercam, pe cât îmi era cu putință, să le arăt frumusețea slujbelor din perspectiva slujirii la strană. Treptat, s-au conturat câteva activități anuale, precum „Tabăra de muzică psaltică de la Mănăstirea Bujoreni” (anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, propunându-ne să organizăm cea de-a V-a ediție) sau Simpozionul „Zilele Cântăreților Episcopiei Hușilor”, în cadrul cărora dorim să abordăm muzica psaltică prin prisma mai multor perspective (duhovnicească, practică, artistică și muzicologică). Cu prilejul acestor activități, am avut bucuria până acum să invităm oaspeți de seamă: dl. Vasile Vasile. dl Nicolae Gheorghiță, dl. Adrian Sîrbu, dl. Constantin Răileanu, dl. Cătălin Cernătescu, domnii Claudiu Stuparu, Dragoș Oancea, Maxim Câmpeanu (membri ai Grupului Psaltic Nectarie Protopsaltul), precum și coruri consacrate, spre exemplu, Corul Academic Byzantion sau Grupul Psaltic „Nectarie Protopsaltul”, dirijat de părintele Sabin Preda.

Un imbold deosebit în transmiterea duhului cântării psaltice a fost incursiunea pe care am realizat-o în cercetarea istoriei muzicii psaltice din Episcopia Hușilor în secolele XIX-XX, cu prilejul  întocmirii licenței la Conservatorul „George Enescu” din Iași, sub îndrumarea domnului lect. univ.  dr. Adrian Sîrbu, cel care mi-a și sugerat tema de lucru. Intitulată inițial „Personalități ale Artei Psaltice din Episcopia Hușilor”, aceasta a fost mult îmbogățită și ulterior publicată cu titlul „Arta muzicii psaltice în Episcopia Hușilor”, având binecuvântarea și încurajarea Preasfințitului Părinte Ignatie. În cadrul cercetărilor, am descoperit oameni vrednici care au lucrat cu timp și fără timp în ogorul muzicii psaltice. Consider că suntem datori să ne ostenim în continuare, noi, cu atât mai mult, spre deosebire de ei,  dispunând de un confort și posibilități cum nu au mai existat vreodată.

În ceea ce îi privește pe tineri, în ciuda faptului că astăzi oferta divertismentului este foarte bogată, aceștia își doresc să învețe muzica psaltică și sunt deschiși spre activitățile pe care le propunem. În cadrul taberei de muzică psaltică dedicată copiilor, anul trecut s-au adunat peste 50 de copii, alături de care am studiat stihiri ale sfinților după metrica bizantină. E minunat să vezi copii care după un concert întreabă „Părinte, a fost bine, ne-am descurcat?”. Astfel, se simte implicarea și dorința lor de îmbunătățire continuă. De asemenea, copiii din Grupul Psaltic „Sf. M. Mc. Chiriachi” junior vin sâmbătă de sâmbătă la repetiții cu inima deschisă, curioși cu privire la tema aleasă pentru repetiția din ziua respectivă, tratând cu multă seriozitate și responsabilitate fiecare slujbă sau eveniment la care sunt solicitați.

Iar pentru că ne aflăm în perioada Postului Mare, în care slujbele sunt mai lungi, am o mulțumire sufletească să fiu cu elevii la strană și să participăm la Canonul Sf. Andrei Criteanul, la Liturghia darurilor mai înainte sfințite, la Denia Canonului cel Mare. Să îi vedem concentrați timp de două-trei ceasuri fără vorbărie, cântând, citind, rugându-se. De asemenea, o osteneală aparte o depun și în cadrul repetițiilor pentru pregătirea diferitelor evenimente. Toate acestea ar fi putut fi oricând înlocuite de ei cu o ieșire cu prietenii, socializare, navigare pe intenet sau multe altele pe care le oferă lumea de astăzi. Cred că această jertfă a lor va rodi mai devreme sau mai târziu. Totodată, e foarte important ca un tânăr care dorește să fie preot, să beneficieze de astfel de experiențe. Or muzica psaltică are un rol deosebit în oferirea acestora.

-Nu de puține ori m-am întrbat: Prin ce diferă duhul cântării bizantine față de celelalte stiluri de muzică bisericească? Cuviosul Dionisie de la Colciu spunea că muzica bizantină e cea mai aproape de Dumnezeu. Într-adevăr, acest stil de cântare facilitează lărgimea inimii, creează mediul prielnic ca rugăciunea să curgă, să nu fie simțită de inimă, minte și trup ca o apăsare. Cu alte cuvinte, acel ,,duh” este odihnitor sufletului. Însă care sunt particularitățile ce o departajează față de alte stiluri de cântare bisericească ?

-În primul rând, trebuie să precizăm că muzica psaltică nu este o dogmă. Cu toate acestea, sunt câteva particularități care o departajează de celelalte stiluri de cântare bisericească. Cred că cea mai importantă particularitate este inspirația dumnezeiască. Ne este cunoscut momentul ce îl privește pe Sf. Roman Melodul (secolul al VI-lea), căruia i s-a descoperit Maica Domnului în noaptea dinaintea Nașterii Domnului, dându-i să mănânce un sul (la fel cum i S-a descoperit lui Iezechiel, Dumnezeu). În ziua praznicului, Sf. Roman a urcat la amvon și a cântat condacul Nașterii Domnului, fiindu-i inspirat atât textul, cât și melosul. Pr. I. D. Petrescu are un studiu dedicat condacului, în care arată, pe baza manuscriselor latine și grecești, că opera condacului Nașterii Domnului a rămas neschimbat, cu excepția unor mici variații.

În al doilea rând, muzica psaltică se departajează de celelalte stiluri de cântare bisericească prin faptul că însăși imnografia bisericească a fost scrisă ținând cont de cele opt glasuri bisericești, adică sfinții imnografi au gândit textul pentru a fi cântat pe cele opt glasuri. Și aici ne referim chiar și la cântările Sfintei Liturghii. De altfel, indicații de glas ale imnografiei găsim chiar din secolele V-VI.

-Am ales un titlu poate generos: ,,Despătimirea și îndumnezeirea omului prin muzica bizantină”. Și nu știu în ce procent am exagerat sau nu. De aceea, vă întreb: Dacă postul este mijloc de despătimire, în ce măsură muzica psaltică poate deveni terapie duhovnicească?

–Atât cuvintele, cântarea, precum și arta picturii ne pot influența starea sufletească: ne pot vindeca sau din contră, ne pot neliniști. Așa cum spuneam la întrebarea anterioară, cântarea psaltică este formată din melos și cuvânt. Pe de-o parte, întreg ciclul liturgic al slujbelor are rolul de a-L lăuda și de a-I mulțumi lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, asumarea acestui ciclu liturgic în viața noastră înseamnă terapie duhovnicească împotriva necazurilor, tristeților și agitației acestei lumi. Concret, prin slujbele bisericești și prin cântarea din Biserică suntem chemați la un plan superior, ce lasă în urmă toate grijile lumii. Muzica psaltică nu doar „mângâie”, ci ridică sufletul spre Dumnezeu. Sunt multe exemple de cântări din Postul Mare: Cântarea „Cu noi este Dumnezeu…” din cadrul Pavecerniței Mari, heruvicul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite „Acum puterile cerești împreună cu noi slujesc”, luminânda Deniilor în cadrul căreia cântăm „Luminează-mi haina sufletului meu”. Cântările din Săptămâna Mare, de pildă, ne fac părtași la suferința și iubirea lui Hristos. Structuri precum „Iată, Mirele vine…” sau „Astăzi S-a spânzurat pe lemn” trezesc conștiința omului și  astfel, prin ascultare și cântare, omul își însușește aceste adevăruri, ceea ce aduce pace și claritate. Toate slujbele din Postul Mare sunt pline de cântări menite să ne pocăim, să ne curățim și să ne vindecăm de patimi spre a putea primi cu bucurie Marele praznic al Învierii Domnului, unde tot sufletul omenesc tresaltă de bucurie și de încântare. Iar atunci când omul este încântat, cântă, simte să se exteriorize, așa cum surprindea părintele Sorin Mihalache. Astfel, suntem îndemnați de către Sf. Ioan Damaschin în slujba canonului Învierii Domnului să mânecăm , să ne trezim dis- de- dimineață, „și în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului”.

După cum menționam deja, slujbele bisericești și cântarea din cadrul acestora pot deveni terapie duhovnicească atât timp cât ni le asumăm ca un mod de viață. Pe de altă parte este nevoie ca cel care slujește și cântă, să cânte cu atenție și cu înțeles.

-Îndumnezeirea are loc prin participarea omului la viața în Hristos. Poate ca omul să primească înlăuntrul său,  prin muzica psaltică, întreaga dimensiune a vieții dumnezeiești? Sau măcar o particulă?

-Cântarea bisericească, precum și Sfânta Scriptură, iconografia, rugăciunea sunt instrumente de care ne folosim în  urcușul către viața dumnezeiască, care culminează cu împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Acestea ne-au fost dăruite și își pot atinge scopul atât timp cât se îndreaptă către Dumnezeu, Cel care le-a dăruit, și nu spre slava omului. Toate acestea îi sunt de ajutor omului pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu până într-un punct, dacă ne gândim la Sfinții Părinți, care au deprins o stare duhovnicească îmbunătățită, depășind puterea relaționării cu Dumnezeu prin cântare.

-Cuviosul Dionisie vorbește despre cântarea ,,cu smerita cugetare”. De ce este așezată smerenia la temelia cântării psaltice?

-Muzica psaltică, spre deosebire de toate celelalte muzici, nu se îndreaptă doar pe orizontală, spre oameni, ci mai ales pe verticală, spre Dumnezeu. Spre deosebire de celelalte muzici, scopul ei este exclusiv rugăciunea. Cred că smerenia stă, de fapt, la baza tuturor slujirilor din Biserică: fie preot, psalt sau paraclisier. Este adevărat că un psalt este cu atât mai vulnerabil în fața mândriei prin vocea sau cunoștințele pe care le posedă, mai ales dacă este tânăr. Și cred că aici picăm testul adeseori. Nu de puține ori se întâmplă ca noi psalții, în lipsa smereniei, să ne autopropunem mai mult decât este cazul în cadrul slujbelor. Cântarea își are rolul ei foarte important, dar trebuie să conștientizăm că o slujbă nu este alcătuită doar din cântare, ci este doar o piesă (importantă) din cadrul unui ansamblu de alți factori: rugăciunea, citirea, slujirea preotului, predica, veșmintele, calitatea picturii, forma bisericii, etc. Toate culminează cu Hristos dăruit nouă prin Taina Sfintei Împărtășanii. Cu toate acestea, cântarea are un rol deosebit. Așa cum spunea Sf. Vasile cel Mare, pentru că omul este înclinat spre păcat, Sfântul Duh a unit dogma, învățătura Bisericii, care este amară, cu dulceața cântării, pentru ca să o poată primi mai ușor. Astfel, cântarea înseamnă chemarea la bucurie în cadrul slujbelor. De aceea, nu trebuie neglijat studiul teoretic și practic continuu al muzicii psaltice. Trebuie permanent să dăm lui Dumnezeu darul cel mai bun al nostru, al cântării, la fel cum credincioșii oferă din darurile lor cele mai bune ( untdelemnul cel mai bun, vinul cel mai bun, făina cea mai bună), dar nu ca și cum Dumnezeu ar avea nevoie de darul nostru, ci din iubirea noastră față de El, pentru toate darurile pe care ni le-a dat și de care nu suntem vrednici. Cred că o astfel de conștiință ar trebui să căutăm. Fie că vorbim, fie că citim sau cântăm la slujbă, noi transmitem o stare pe baza gândurilor pe care le nutrim. De aceea, ar trebui să căutăm, pe cât ne stă cu putință, acea inimă smerită a vameșului din Evanghelia care s-a citit în prima Duminică a Triodului. Însă această atitudine ar trebui să o avem nu numai în timpul slujbelor, ci permanent…să fie un mod deprins de viețuire. La fel, un psalt care este într-o permanentă ascultare față de cel mai mare care conduce slujba este o dovadă de așezare lăuntrică. Nu ne rămâne decât să cerem de la Dumnezeu înțelepciune, discernământ și răbdare. Cred că având aceste preocupări continuu, în ani, Dumnezeu ne va dărui această maturizare și așezare sufletească.

-Părinte Mironescu, câtă contribuție are  mentorul ( dascăl ) în parcursul duhovnicesc al psaltului? Iar dacă mentorul  nu are o așezare lăuntrică potrivită, cum poate transmite ceva ce în sine este ,,mai aproape de Dumnezeu”?

-Dascălul are un rol primordial în formarea psaltului, însă numai dacă este asumat atât rolul de dascăl, cât și cel de ucenic. Dacă aceste roluri sunt asumate, observ, din ambele persepective, deși nu consider că am experiența necesară pentru a trasa, a transmite un duh  și a influența duhovnicește, că strănarii sunt tentați să preia din starea lăuntrică, gestica, comportamentul, modul de a dirija și cânta. Spre exemplu, dacă dascălul se concentrează doar pe partea tehnică, dacă este distras de la slujbă, dacă este stresat, dacă râde, dacă face glume în timpul slujbei, dacă tinde să corecteze insistent într-un mod mai puțin delicat pe cei din strană, ucenicul le va prelua într-un mod involuntar, prin imitare. La rândul lor, vor acționa în același mod când vor fi în postura de a conduce strana. Or astfel de lucruri nu hrănesc pe nimeni, ci dimpotrivă, mai mult păgubesc sufletește, atât pe strănari, cât și pe credincioșii din biserică, ratând scopul atât de minunat al muzicii psaltice, de a-l aduce pe cel de lângă noi „mai aproape de Dumnezeu”. Este drept că cel care conduce strana are o responsabilitate și o luptă mai mare în cadru slujbei. De aceea, poate să își piardă așezarea sufletească mult mai ușor din diferite motive: fie că ceilalți strănari nu sunt atenți, fie că nu se cântă corect (acest aspect putând fi eliminat prin studiul individual asupra cântării din ziua respectivă al fiecărui psalt), fie există fel și fel de preocupări în timpul slujbei, care nu îi unesc pe cei de la strană într-un singur cuget. Astfel, repet ideea că este necesar să îi cerem lui Dumnezeu înțelepciune și răbdare, ca să putem gestiona cu duh de blândețe și iubire fiecare încercare de acest fel.

Se cere o mare responsabilitate, întrucât un dascăl poate influența și sădi virtuți sau patimi care să îl însoțească pe ucenic toată viața, să îl ajute spre mântuire sau să îl depărteze. De aceea, cred că în calitate de mentori vom da socoteală și pentru ce am sădit, bun sau rău.

-Ce ne puteți sa ne spuneți  despre cei ce ii puteți considera a fi dascăli ai dumneavoastră pe parcursul învățării muzicii bizantine ?

-Primii dascăli ai mei au fost chiar colegii de clasă din cadrul Seminarului Teologic „Sf. Ioan Gură de Aur” din Huși. Aceștia se descurcau foarte bine la muzica psaltică și, cântând foarte des: în pauze, la orele de meditații, la slujbe, încercam să îmi însușesc această muzică.  Spre sfârșitul clasei a XII-a am descoperit câțiva tineri, foști absolveți ai seminarului hușean, care mi-au dat un nou suflu în descoperirea tainelor muzicii psaltice. Ulterior, am devenit membru al corului Byzantion și student la secția de muzică bizantină din Iași. Cu acest prilej am avut bucuria de a petrece cât mai mult timp alături de dl. lect. univ. Adrian Sîrbu, care mi-a determinat traseul în învățarea muzicii psaltice. Am avut bucuria de a cânta la aceeași strană din Iași împreună cu dumnealui. Îmi aduc aminte cu mult drag de slujbele de la 5:30 de la parohia „Sf. Antonie cel Mare” din Iași. Însă, mai presus de atât, am apreciat și am admirat latura sa umană: un om cald, cu multă răbdare și înțelepciune, dornic să asculte, să încurajeze, să ofere sfaturi de viață atunci când i se cer, fără să aștepte ceva în schimb. De aceea, l-am văzut nu numai ca pe un dascăl de psaltică și ca pe un formator al meu. Totodată, pe lângă cunoștințele teoretice și practice din cadrul conservatorului, practica la strană m-a ajutat considerabil în predarea muzicii psaltice elevilor.

-Marii psalți contemporani au accentuat în dese rânduri că lucrarea psaltului trebuie să își găsească finalitate în Euharistie. Și eu sunt de părere că această deschidere poate perpetua duhul unei ecleziologii euharistice, adică, psalții să fie modele pentru comunitățile unde activează. Părinte Mironescu, există psaltichie fără Euharistie?

-Muzica psaltică nu este un scop în sine. Toate slujbele și cântarea din cadrul acestora culminează cu momentul Sfintei Liturghii unde Hristos ni Se dăruiește nouă prin Sfânta Împărtășanie. Prin urmare, cântarea ni S-a dăruit nouă ca să ne apropiem cât mai mult de El prin Sfânta Împărtășanie. De altfel, dacă am trata cântarea doar ca pe un scop în sine și nu ca pe o punte către Sfânta Euharistie, am fi doar niște persoane care își execută sarcina, fără să înțelegem lucrarea pe care o îndeplinim. Noi suntem cei care cântăm în Canonul Învierii troparele „Veniți cu rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, împărăției lui Hristos să ne împărtășim…” sau „O, Paștile cele mari și preasfințite, Hristoase (…)Dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtășim cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”. Sau tot noi cântăm „Gustați și vedeți că bun este Domnul”, „Trupul lui Hristos primiți” ori „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăși…”. Desigur că aceste cântări trebuie mai întâi să le trăim și să ni le însușim, îndemnând după aceasta și pe credincioși. Însă nu trebuie să vedem aceasta ca pe un merit, ci ca pe o nevoie a noastră de Domnul.  În aceeași notă, Preasfințitul Părinte Ignatie surprinde foarte frumos această idee, afirmând că „…și credincioșii, în virtutea harului Botezului, au devenit slujitori în Biserică, împreună cu preoţii. De aceea, este o iluzie faptul de a crede că orice formă de împărtășire cu Hristos – prin cuvântul Său, prin rugăciune în Biserică – este ca un fel de substitut faţă de împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos”.

Îmi vine în minte situația în care noi, psalții, ne ostenim în privegheri de toată noaptea, foarte solicitante vocal, dar nu ne ostenim și pentru a-L primi pe Domnul prin Sfânta Împărtășanie. E foarte bună și primită osteneala și rugăciunea privegherii,  însă, în lipsa Sfintei Euharistii, noi nu ne-am mai deosebi de celelalte culte creștine, care pun accentul, în doctrina lor,  doar pe cântare și cuvânt.

-În ultima parte a interviului, aș vrea să insistăm asupra lucrării pe care ați publicat-o recent. Mi-au atras atenția mai multe aspecte, îndeosebi legătura mitropoliților vremii cu marii psalți. Schimonahul Nectarie Protopsaltul și Nectarie Frimu, erau susținuți de Episcopul Sofronie Miclescu al Husilor, iar Mitropolitul Țării Moldovei, Veniamin Costachi, îl aduce pe Sfântul Macarie Protopsaltul, oferindu-i nu numai stăreția mănăstirii Bârnova, ci și ,,locul de dascăl de psaltichie la Școala de cântăreți de la Mănăstirea Neamț”. Vorbiți-ne un pic despre această triadă de compozitori, a căror partituri sunt  interpretate frecvent de psalți.

-Într-adevăr, se pare că episcopului Sofronie Miclescu i se datorează inițierea celor doi „Nectarie”, ambii monahi, unul dintre ei ajungând chiar episcop. În ceea ce îi privește pe Nectarie Schimonahul și Episcopul Sofronie, Constantin Erbiceanu preciza, într-un articol din Revista B.O.R, că „Episcopul de Huși, Sofronie Miclescu, fiind iubitor de cântări, a ales vreo câțiva copii și i-a dat ca să învețe psaltichia; între care a fost și părintele Nectarie, iar din toți, mai în urmă a ales trei și pe părintele Nectarie al patrulea, pe care i-a dat la Episcopie la Huși să cânte la Biserică”. Știm cu toții viața sfântă pe care a avut-o în Sfântul Munte Athos, unde s-a nevoit în cea mai mare parte a vieții sale, calitățile vocale și compoziționale ale părintelui Nectarie, încât nu mai amintim aici. De curând, s-au făcut demersuri de către Patriarhia Ortodoxă Română către Patriarhia Ecumenică, în vederea canonizării cuvioșiei sale, cu data de prăznuire la 18 noiembrie. Cât de minunat, prin pronia lui Dumnezeu, copilul hușean Nectarie, dat să învețe psaltichie de Episcopul Sofronie Miclescu, ajunge să fie numit „protopsalul Sfântului Munte”, iar mai apoi să se sfințească prin întreaga viață monahicească. E o mare bucurie pentru noi să avem un ocrotitor și rugător chiar din orașul Huși. Mai trebuie precizat faptul că părintele Nectarie a avut mulți ucenici, printre aceștia numărându-se câțiva chiar de pe meleagurile județului Vaslui de azi. Menționez pe ieromonahul Calinic (Fălciu) și ieroschimonahul Isihie, cu numele de mirean Ioan Petrescu (născut la 1869 în comuna Cârja). De la aceștia au rămas peste 15 manuscrise psaltice cu cântări ale dascălului lor, obișnuind să noteze cântările ca fiind ale lui „Nectarie Hușanu”.

Cel de de-al doilea „Nectarie” are un aport nu mai puțin semnificativ pentru muzica psaltică, deoarece este cel care scrie la Huși prima carte de muzică psaltică din Moldova și o tipărește la Neamț în anul 1840. În prefața acesteia mulțumește binefăcătorului său, Episcopul Sofronie Miclescu, cel care l-a susținut și l-a însemnat să învețe muzica psaltică. Această carte, care cuprinde cântările Sfintei Liturghii, a putut să vadă lumina prin grija episcopului Sofronie, cel  care propunea mitropolitului Veniamin Costachi să fie verificate cântările traduse de Nectarie Frimu din limba greacă spre a fi cântate. Ulterior, ierodiaconul Nectarie de la Huși este hirotonit episcop la 10 mai 1845 cu titlul onorific de Tripoleos. Se pare că a mai trăit doar trei ani, fiindcă în anul 1848 era hirotonit cu același titlu episcopul Ghenadie Șendrea.

În ceea ce îl privește pe Sfântul Macarie, în ultima perioadă s-a tipărit și s-a scris foarte mult despre sfinția sa. Este cel care a tipărit primele cărți de psaltichie în limba română (anastasimatar, irmologhion și theoreticon) la anul 1823. În traducerile cântărilor din anastasimatar și irmologhion, din limba greacă, Sf. Macarie a încercat să păstreze thesis-urile originale din limba greacă (Îi socotea „Sfinți Părinți” pe cei care le-au scris, inspirați fiind de Duhul Sfânt), dar intervenind cu modificări acolo unde se impunea, pentru a nu fi știrbit înțelesul textual. Îi revine, astfel, meritul de a fi deschizător de drumuri al muzicii psaltice în limba română, în noua notație a muzicii psaltice.

– Părinte Mironescu, tot în vremea Mitropolitului Veniamin Costachi, la Iași, a luat ființă o veritabilă școală de cântăreți, în cadrul căreia au activat psalți de renume. Petru Vizantie sau Grigorie Vizantie au fost unii dintre ei. Ce amprentă a lăsat asupra psaltichiei romanești această inițiativă ?

-Mitropolitului Veniamin Costachi îi revine meritul de a fi înființat o școală de psaltichie în anul 1805, unde îl numește dascăl pe Petru Vizantie, fost protopsalt al Marii Biserici al lui Hristos de la Constantinopol. Despre acesta, unul din cei trei reformatori ai notației, Hrisant de Madyt, preciza despre Petru Vizantie că era un „excelent conducător de cor”, cunoscând foarte bine sistemul „hironomiei” (a dirijatului prin gestica mâinilor). A activat la școala de psaltichie până în anul 1816 cu mici întreruperi. În acest an, a fost chemat la Iași de către mitropolitul Veniamin Costachi, Grigorie Vizantie (cunoscător al metodei celei vechi și al celei noi), în calitate de protopsalt al mitropoliei și dascăl de psaltichie la școala reorganizată. În 1821 merge la Odesa, unde împlinește aceste funcții. În 1827 se întoarce la Iași, reorganizând școala de psaltichie și conducând strana dreaptă a mitropoliei. Grigorie Vizantie are un rol determinant în parcursul muzicii bisericești în Moldova, deoarece, la fel ca și Petru Efesiu la București, introduce noua notație a muzicii psaltice de la 1814, revenindu-i meritul de formator și dascăl în această notație al unor psalți români de renume, precum Dimitrie Suceveanu, Ștefan Păltinescu, Alexi Petrino, Auxentie Roșculescu (format în perioada petrecută de Grigorie Vizantie la Odesa) și Filip Paleologu.

Important de menționat este și faptul că mitropolitul Veniamin Costachi le cerea acestor dascăli scrierea anumitor cântări. Spre exemplu, a rămas consemnată compoziția „La râul Babilonului”, glas III, compus de „Grigorie Lampadarie de la Marea Biserică a lui Hristos din dispoziția Preasfințitului Mitropolit Kir Veniamin al Moldovei, la anul 1817”. Vasluian de origine, mitropolitul Veniamin, prin înființarea școlilor de psaltichie de la Iași și dascălilor greci, este cel care croiește drumul muzicii psaltice în notația hrisantică (cea de pe care cântăm și astăzi) în Moldova. Aș menționa aici și pe alți psalți greci care au activat la Iași, prin binecuvântarea mitropolitului Veniamin. Este vorba de Gheorghe Paraschiade și arhidiaconul Nichifor Kantuniaris. Alături de unul sau mai mulți din aceștia s-a format și hușeanul Nectarie, episcop de Tripoleos, despre care am relatat mai sus. Revenind la mitropolitul Veniamin,  în final, doresc să menționez și faptul că, după spusele lui Mihail Poslușnicu, a înființat o școală de psaltichie și la Huși, în perioada păstoririi Episcopiei Hușilor.

-Datorită edițiilor de Masterclass Internațional de Cânt Bizantin sau Festivalurile de Muzică Bizantină de la Iași, a concertelor și taberelor de muzică psaltică, tot mai mulți tineri doresc să facă parte din acest univers al cântării bizantine, care oferă slujbelor un veșmânt de o frumusețe aparte, îndeosebi în perioada Marelui Post. Mai mult decât atât, – asistăm la un apogeu al muzicii psaltice la Muntele Athos. Mulți dintre psalții renumiți si-au șlefuit melosul la pustie, coborând în lume duhul cântării aghiorite. În acest context, cum putem inocula în mintea oamenilor acest duh umilincios de cântare? In Ardeal, există o deschidere față de duhul acestei cântări, însă, cum trebuie să ne poziționăm față de cei care asociază muzica psaltică cu  ,,lălăiala”? Putem pune această direcție nefirească pe seama lipsei de cateheză?

-Paradoxal, în ciuda activităților pe care le-ați menționat, muzica psaltică nu este considerată „lălăială” doar în Ardeal. Înainte de toate, țin să precizez că fiecare credincios are un cumul de trăiri și de experiențe duhovnicești de-a lungul vieții care îl determină să aleagă o cântare sau alta. Apoi, depinde foarte mult de ceea ce caută omul astăzi, de cum dorește să trăiască cântarea. Singur poate să deducă ce fel de muzică este mai prielnică pentru rugăciune, cu condiția ca el să caute rugăciunea prin cântare. Trăind într-o lume a vitezei și a deadline-urilor, într-o lume a excesului de cuvinte, omul nu mai găsește răgazul și puterea de asculta această cântare pe larg, cu mai puține cuvinte, care are rolul de interiorizare și înlesnire a rugăciunii „Doamne, Iisuse”. Ci, mai degrabă, ar dori o cântare rapidă, cu multe cuvinte. Însă, în cadrul slujbelor nu avem nevoie doar de cuvânt. Pe de altă parte, să știți că există și reversul în ceea ce privește scopul muzicii psaltice. E posibil ca de multe ori noi, psalții, să psalmodiem această cântare pe larg, dar să nu o înțelegem și să nu o interpretăm bine. Atunci se întâmplă adeseori să enerveze pe cel din biserică, mai ales dacă nu este educat în duhul muzicii psaltice.

Așa cum intuiți și dumnevoastră, cred că scopul muzicii psaltice ar putea fi înțeles la scară mai mare prin catehizarea credincioșilor din parohie de către preot și psalt. Conținutul acestor cateheze ar putea începe cu explicarea cântărilor din cadrul slujbelor. Nu toate cântările din cadrul unei slujbe ar trebui să fie pe larg, cum nu toate cântările ar trebui să fie în tactul tropăresc. Mintea are nevoie de hrană în cadrul slujbelor, dar are nevoie și de așezare. Gândiți-vă că în cadrul Sf. Liturghii, singurele cântări pe larg sunt heruvicul, „Puternic” și chinonicul (ultimele două cântându-se astăzi sporadic). În rest, există cuvânt și cântare dinamică. Am putea explica, de asemenea, într-o cateheză, ce semnifică această cântare pe larg, numită chinonic. Ea se cântă în momentul împărtășirii preoților în Sf. Altar cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. Noi nu mai avem nevoie de cuvânt atunci, pentru că îl avem pe Însuși Hristos. De aici apare această întindere pe câteva pagini de partitură a unui stih legat de sărbătoarea în cauză.  În acest sens, părintele diacon Sabin Preda, dirijorul Grupului Psaltic Nectarie Protopsaltul, surprindea în cadrul unei conferințe ideea că Vecernia, Utrenia și prima parte a Sf. Liturghii sunt pline de cuvinte, dar cu cât ne apropiem de momentul Împărtășirii, „ritmurile sunt mai largi și cuvintele mai puține (…) pentru că, cuvintele noastre nu mai au putere să exprime taina…”. Astfel, avem cântarea heruvicului și apoi chinonicul.

De asemenea, putem vorbi în cateheze despre originea, istoricul și rădăcinile muzicii psaltice, despre căderi și urcușuri ale acesteia, despre cele opt glasuri bisericești, despre ethosul pe care îl inspiră acestea.

Muzica psaltică este un mijloc de înălțare duhovnicească, ce curăță inima și ne pregătește, călăuzind sufletul spre întâlnirea tainică cu Hristos, prin armonia ei plină de smerenie. Însă, pentru ca această lucrare să rodească în noi, trebuie să avem inima deschisă, să o primim și să o trăim ca pe o chemare la sfințenie. Astfel, fiecare cântare devine o treaptă spre Împărăția Cerurilor.

-Părinte Mironescu, vă mulțumesc pentru căldura sufletească cu care m-ați întâmpinat când v-am propus acest interviu. Într-adevăr, așa cum ați spus, muzica psaltică este un mijloc de înălțare duhovnicească. Ea poate să aducă sporire și umilință atâta vreme cât inima este smerită, ca ,,inima să înghită pe Domnul și Domnul inima”.

-Vă mulțumesc și eu!