Despre moaște în învățătura ortodoxă

de | apr. 30, 2021 | Catehetica

Sfinții, casnicii și prietenii lui Dumnezeu, stau înaintea noastră ca modele de urmat și ca mijlocitori. Nu este niciun dubiu că sfințenia este atinsă de toți care stau pe cărarea poruncilor divine. Sfântul este chipul omului mântuit, salvat. Kallistos Ware spune că dacă omul nu poate spune în timpul vieții sale că este mântuit, poate, totuși spune, că e pe calea mântuirii. Cu ochii spre sfinți și sfințenie, cu gândul la fericirea deplină, omul poate parcurge această viață cu bucuria că la capătul ei va primi cununa mântuirii, a sfințeniei.

Un efect al sfințirii și o garanție a faptului că în zilele de pe urmă vom învia trup și suflet este prezența sfintelor moaște. Subiectul nu este nici ușor, nici digerabil pentru unii dintre contemporanii noștri, dar, să fim sinceri, nu a fost niciodată altfel. O primă întrebare izvorăște chiar din mesajul textului rostit la înmormântare: „pământ ești și în pământ vei merge” și anume: „De ce face Dumnezeu ca unele trupuri să nu putrezească, dacă totuși ele sunt chemate să redevină ceea ce au fost, adică pământ?” E adevărat că suntem făcuți din pământ și că acolo ne vom întoarce, dar la fel de adevărat este că suntem temple ale Duhului Sfânt (1 Cor 6, 19). Mai mult decât atât, suntem clădiți după chipul lui Dumnezeu pentru a ajunge la asemănarea cu El. Această reușită sau nereușită va fi evidentă abia la sfârșitul veacurilor când vom învia cu trup și suflet într-o formulă pnevmatizată.

Trebuie spus răspicat că harul lui Dumnezeu pătrunde și lucrează până în atomul materiei și dincolo de el. Vechiul Testament ne vorbește despre lucrarea harului în toiagul lui Moise și Aron sau în cojocul lui Ilie. Harul lucrează prin trupul celui plecat dintre noi. Moaștele lui Elisei aduc la viață un mort (IV Regi 13, 20-21). În Noul Testament aflăm cum o femeie se atinge de haina Domnului pentru a se vindeca; aflăm de ștergarele Sfântului Pavel puse peste cei bolnavi cu trupul sau cu duhul (Fapte 19, 12); de umbra Sfântului Petru: „încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei” (Fapte 5, 15) și exemplele ar putea continua. Toate au rostul de a ne face să înțelegem că harul amprentează materia și uneori nu o mai părăsește.

Coborând, deci, adânc în istoria creștinismului, vom observa că preocuparea pentru trupurile sfinților începe încă din perioada apostolică. De la trupul Sfântului Arhidiacon Ștefan la cel al Sfântului Ignatie Teoforul, de la Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir la Sfântul Ioan Hrisostomul, iar ilustrările au putea fi urmărite până în zilele noastre, creștinii au avut o evlavie deosebită pentru trupurile îmbibate de splendoarea harului. Pe mormintele și moaștele martirilor s-a oficiat timp de secole Sfânta Liturghie, iar antimisele din toate bisericile ortodoxe conțin fragmente din trupurile sfinților. Cultul sfintelor moaște în Ortodoxie are vechimea Creștinismului.

Sf. Ioan Gură de Aur, vorbindu-le creștinilor din secolul al IV-lea, atinge și tema moaștelor: „De aceea a lăsat Dumnezeu aici printre noi trupurile mucenicilor, pentru ca, atunci când mulțimea necazurilor și noianul grijilor lumești întunecă tare mintea noastră sau când suntem tulburați din cauza necazurilor pricinuite de treburile noastre, de acasă sau de la slujbă, căci multe sunt și acestea, să plecăm de acasă, să ieșim din oraș, să ne luăm rămas bun de la aceste frământări și să ne ducem la biserica unde se află rămășițele mucenicilor, să ne desfătăm acolo de adierea aceea duhovnicească, să uităm de ocupațiile noastre cele multe și să ne bucurăm de liniște, să petrecem cu sfinții și să-L rugăm pentru mântuirea noastră pe Hristos, Cel care i-a răsplătit pe ei, și să facem multe cereri și rugăciuni. Prin toate acestea lepădăm greutatea ce ne apasă cugetele și ne întoarcem acasă plini de mare bucurie.”[1] Textul acesta este important nu doar pentru că atestă cultul sfintelor moaște, ci și pentru că indică utilitatea duhovnicească a acestora. Sunt aducătoare de pace harică, ajută la introspecția sănătoasă și sădesc bucuria veșniciei în sufletul celor care se roagă la ele.

Sfintele moaște sunt garanția că viața omului nu se sfârșește o dată cu moartea biologică; că omul este creat pentru veșnicie, iar pământul din care a fost luat și în care a fost așezat, chiar dacă prin păcatul neascultării i-a devenit potrivnic, totuși când va fi purificat, când va fi pământ nou, omul se va bucura de el în integralitatea sa.

Sfântul Ioan Damaschin, marele teolog sirian din secolul al VIII-lea al erei creștine, spunea că: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaștele sfinților, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine și dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voința lui Dumnezeu a izvorât în pustiu apă din piatră tare și din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir bine mirositor din moaștele mucenicilor?”[2]

În modernitate, Pr. Dumitru Stăniloae, teologul cu cea mai adâncă înțelegere dogmatică pe care România l-a dat panortodoxiei, spunea că: „Moaștele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere. Menținându-se incoruptibile, osemintele sfinților arată că sufletul personal al lor și harul Sfântului Duh din ei rămân mai departe într-o legătură cu trupurile lor. De aceea cei ce se roagă lângă osemintele sfântului nu se adresează propriu-zis lor, ci persoanei lui. Cinstirea trece la persoană, ca și în cazul cinstirii icoanei”.[3]

În zilele noastre unii își permit să batjocorească trupurile sfinților, fie prin articole defăimătoare, fie prin emisiuni televizate, fie prin postări pe canalele de socializare. Aceiași își permit ca la pelerinajele și procesiunile organizate fie de Sfânta Cuv. Parascheva, fie de Sfântul Cuv. Dimitrie, să ridiculizeze pelerinii care stau cu răbdare pentru a-și spune păsul la racla sfintei/sfântului. Cu toate acestea, majoritatea creștinilor ortodocși manifestă respect și dragoste față de sfintele moaște. Ei știu că unii dintre semenii noștri au primit arvuna nemuriri încă de aici de pe pământ. Dialogul cu sfinții este dialogul cu prietenii și frații noștri care au reușit să biruiască firea și să învingă păcatul. Ei ne inspiră și pe noi în lupta noastră, sunt modelele noastre și mijlocitorii noști, sunt cei care au dovedit că lumea, cu toate ale ei, sunt trecătoare, prin urmare au ținut calea dreptății și au dobândit diadema nemuririi. Amin!


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, trad. Pr. Dumitru Fecioru, a II-a, vol. 14 (București: Basilica, 2015), 483.

[2] Damaschin, Dogmatică, 211.

[3] Stăniloae, Teologia Dogmatică…, III: 366–67.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/pr-liviu-vidican-manci/" target="_self">Pr. Liviu Vidican Manci</a>

Pr. Liviu Vidican Manci

Directorul Seminarului Teologic Ortodox și lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Ultimele articole

Cuviosul Paisie Aghioritul şi tinerii

Cuviosul Paisie Aghioritul şi tinerii

În secolul XX, sufocat de atrocităţi şi ideologii devastatoare, pronia lui Dumnezeu a vegheat căutarea spirituală a poporului dreptcredincios prin călăuzirea excepţională a unor mari Părinţi duhovniceşti, câţiva dintre ei deja canonizaţi. Cuviosul Paisie Aghioritul,...

Grija Lui și grijile noastre

Grija Lui și grijile noastre

Introducere După ce enunță textul Rugăciunii Domnești, Mântuitorul oferă o serie de sfaturi ce privesc viața cotidiană și prioritățile ei. În același timp, are în vedere și aspecte ce țin de morală și rolul ei în urcușul spre veșnicie. Pentru a fi înțeleasă cum se...

Omul civilizat și grija pentru suflet

Omul civilizat și grija pentru suflet

Nuvela „Moara cu noroc” (a lui Ioan Slavici), vorbeşte despre un om, un foarte bun creştin, care era harnic şi avea de toate. Necazul a început când a fost robit de cele materiale, pentru că atunci toate s-au făcut, până la urmă, praf. Iată ce concluzie trage Ioan Slavici: „Liniştea colibei tale te face fericit”. Aşa cum zice Sfântul Pavel, dacă avem mâncare şi îmbrăcăminte pentru noi şi pentru copiii noştri, ne este de ajuns, pentru că „liniştea colibei tale te face fericit”.

Mai multe din Catehetica
Despre înviere în învățătura ortodoxă

Despre înviere în învățătura ortodoxă

Ce poate fi mai greu decât să crezi că omul va învia! Cine a înviat? Nimeni, se vor grăbi unii să spună. Și pe timpul Mântuitorului era o categorie socială și religioasă care susținea că omul nu mai învie, deși informații cu privire la această realitate avem încă din...

Despre moarte în învățătura ortodoxă

Despre moarte în învățătura ortodoxă

Nimic nu pare mai rece, mai înfricoșător, mai tainic decât moartea. Dacă în cateheza precedentă am atins câteva idei despre viață, despre rostul nostru pe pământ, în aceste pagini vom avea în atenție pragul ce trebuie trecut înainte de a vedea viața cea adevărată. Ce...

Despre viață în învățătura ortodoxă

Despre viață în învățătura ortodoxă

Creștinii recunosc în unanimitate că lumea este opera unui Dumnezeu atotputernic și iubitor. Nimic din ceea ce vedem, simțim, pipăim, auzim, nimic din ceea ce există sub soare nu ar fi dacă Dumnezeu nu ar fi Creatorul absolut. Cosmosul, cele văzute și cele nevăzute, i...