Element motivator în conturarea unei aspirații, nădejdea dă echilibru omului și determinare în orientarea lui spre viitor. Din perspectivă biblică, nădejdea implică o relație temeinică cu Dumnezeu, descoperit treptat în iconomia mântuirii. În afara acestei relații, nădejdea e lipsită de consistență. În sensul ei ultim, nici nu există. Potrivit Sfântului Pavel, „în vremea aceea”, adică păgână, când viețuiau în afară de Hristos, efesenii erau „lipsiți de nădejde” (Ef 2, 12), trăindu-și drama existenței, condiția istorică și toate suferințele ca toți ceilalți „care nu au nădejde” (1 Tes 4, 14).
Revelația aduce însă o schimbare de paradigmă și asta încă de la început. Căderea primordială a omului este urmată îndată de Protoevanghelie (Fac 3, 15) și făgăduința că Acela (sămânța femeii) va zdrobi răul. Împlinirea acestei profeții avea să se realizeze peste multă vreme, timp în care omul va suporta teroarea istoriei. De aceea, în cadrele biblice nădejdea gravitează în jurul unor concepte precum promisiune, încredere, răbdare sau așteptare. În pofida oricărei speranțe, Avraam este asigurat de un viitor prosper, prin pământul făgăduit dar și prin posteritatea numeroasă: „Că tot pământul, cât îl vezi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi pentru vecie” (Fac 13, 15). Această posteritate ia chipul poporului ales, care va purta în lume promisiunile lui Dumnezeu.
Vreme de secole, nădejdea lui Israel se va mărgini la cadrele mundane, legate de teritoriul făgăduit – „pământul unde curge lapte și miere” (Ieș 3, 17) – sau alte forme de prosperitate, care însă vor reprezenta premisele unei relații vii cu Dumnezeu. Spre locul promis vor peregrina evreii prin deșertul Sinaiului, iar în momente de impas vor fi hrăniți și adăpați în mod minunat. Pe de altă parte, fie că vorbim de eliberarea din Egipt, fie de eliberarea din varii ocupații străine, Israel experimentează intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu, același Dumnezeu care îl va alcătui la Sinai ca o comunitate a Legământului, ajutând-o să ocupe Canaanul. Aceste fapte vor constitui temeiuri solide pentru încrederea acestui popor în Dumnezeu și la care vor face recurs în momente de declin. Aceste fapte vin să întărească fidelitatea poporului față de Dumnezeu și îl avertizează să nu-și pună nădejdea în realitățile evanescente, pentru că „fiii oamenilor… cu mulţimea bogăţiei lor se laudă” (Ps 48, 6), sau se încred „în cei puternici” (Ps 145, 3), sau „îşi pun nădejdea în mulţimea carelor şi în puterea călăreţilor” (Is 31, 1). Or, după cum afirmă cu convingere Ieremia, Domnul este „nădejdea lui Israel şi Izbăvitorul lui la vreme de strâmtorare” (Ier 14, 8). Speranța în lumea de dincolo pare să lipsească din orizontul spiritual al poporului ales, sheolul aducând peste oameni o umbră de deznădejde: „Că locuinţa morţilor nu Te va lăuda şi moartea nu Te va preaslăvi; cei ce se coboară în mormânt nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta” (Is 38, 18); „Pentru toţi cei vii este o nădejde… Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat” (Eccl 9, 4-5). Dar profețiile aveau să anunțe un timp când Dumnezeu va nimici supremația morții: „El va înlătura moartea pe vecie” (Is 25, 8).
În epoca Vechiului Testament, nădejdea are o conotație colectivă – ca un reper în destinul sinuos al lui Israel, marcat de războaie și asuprire, de exil sau privațiuni („Să nădăjduiască Israel în Domnul, de acum şi până în veac!” – Ps 130, 3) – dar și una individuală, exprimată foarte viu în diverse momente de rugăciune: „De s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc” (Ps 26, 6); „Ajutorul meu şi sprijinitorul meu eşti Tu, în cuvântul Tău am nădăjduit” (Ps 118, 114).
Cu timpul, nădejdea lui Israel, în expresia ei colectivă, va dobândi un conținut mesianic, cu referire la Fiul Omului – a Cărui stăpânire „este veşnică” și „nu va trece”, „iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7, 14) – dar mai ales la un viitor Rege. Pe măsură ce istoria acestui popor devine tot mai complicată și pe fondul dominației regimurilor politice străine, nădejdea lui Israel se va îndrepta spre restaurarea tronului lui David, regele paradigmatic căruia, prin profetul Natan, Dumnezeu îi făgăduise o stăpânire eternă: „Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci” (2 Rg 7, 13). Mesia, ca descendent al lui David, devine Regele ideal pe care îl așteaptă Israel și care va instaura dreptatea și pacea (Isaia 11), peste El odihnindu-Se Duhul lui Dumnezeu. E evidentă și conotația eshatologică a acestor fragmente.
Ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos vor moșteni concepția mesianică din mentalul colectiv iudaic. În timpul activității Sale publice, Domnul se va delimita însă de titlurile de Mesia sau de Rege pe care mulțimile aveau tendința să I le atribuie, inaugurând un nou concept de Împărăție, pronunțat apolitic, independent de orice putere exterioară și încărcat de un sens eshatologic: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 11, 38). Și totuși, Iisus este Mesia cel promis, în vederea Căruia întreg Vechiul Testament a însemnat o pregătire. Împărăția Sa a fost inaugurată odată cu Întruparea, activitatea de propovăduire dar mai ales de Jertfa și Învierea Sa, iar ivirea acestei împărății – ale cărei principii sunt statuate prin Fericiri – va oferi o temeinică nădejde membrilor Bisericii.
Promisiunea făcută lui Avraam (Fac 13, 15) se va realiza deplin în Hristos. Sf. Pavel recurge la o manieră proprie de a interpreta acest fragment: „Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său. Nu zice: «şi urmaşilor», – ca de mai mulţi – ci ca de unul singur: «şi Urmaşului tău», Care este Hristos” (Ga 3, 16). Apostolii și Biserica primară au recunoscut în El împlinirea așteptărilor lui Israel și a planurilor lui Dumnezeu din Vechiul Legământ.
Dacă în Evanghelii sau în Fapte, cuvântul nădejde (gr. elpis, elpizo) apare sporadic, ocurența lui în epistole este mult mai mare. Sf. Pavel însă ne apare ca teoreticianul acestei virtuți în paginile nou-testamentare. El subliniază noutatea nădejdii creștinilor, dată de faptul că Acela către care se îndreptau așteptările lui Israel a venit – „Iisus Hristos” e „nădejdea noastră” (1 Tim 1, 1) – și, spre deosebire de Lege, El ne conferă un alt fel de nădejde: „Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evr 7, 19).
Ținta nădejdii rămâne în continuare mântuirea, care impune efort, luptă – Sf. Pavel transpune în limbaj militar arsenalul de virtuți necesar confruntării cu răul („să fim treji, îmbrăcându-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire”, 1 Tes 5, 8) –, așteptare și mai ales răbdare. În veacul viitor pe Dumnezeu, potrivit Apostolului Ioan, „Îl vom vedea cum este” (1 In 3, 2), însă, în orizontul existenței pământești, experiența vieții spirituale ține de credință nu de vedere. De aici, însemnătatea răbdării și a nădejdii. Sf. Pavel e explicit: „Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare” (Rom 8, 24-25).
Petrecerea omului pe pământ poate fi însoțită de momente dificile, însă aceste impasuri trebuie abordate cu răbdare și speranță, pentru că „suferința aduce răbdare… și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează” (Rom 5, 4-5). Cu toate că viața de acum e un loc al imperfecțiunii, creștinii sunt îndemnați de Biserică să nu se împovăreze cu mâhnire și nemulțumire, ci să înfrunte viitorul cu încredere și să cultive în suflet o atitudine pozitivă, un fapt evident și din felul cum Sf. Pavel îi binecuvânta pe romani: „Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (Rom 15, 13). De aceea, în toate împrejurările vieții, nădejdea e „ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare” (Evr 6, 19) dar și un antidot pentru toate temerile noastre („În Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme” – Ps 55, 4). Sf. Pavel amintește și de faimoasa triadă a virtuților teologice – credința, nădejdea și dragostea – „iar cea mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Cor 13, 13). Credința precede nădejdea, pentru că manifestea nădejdii presupune că noi am crezut deja în făgăduințele lui Dumnezeu, în vreme ce dragostea este garanția nădejdii noastre.
Conform Noului Testament însă, nădejdea e relevantă mai ales din perspectiva eshatologică. Speranța Bisericii este „fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus” (Tit 2, 13), atunci când creștinii se vor izbăvi de suferințe lor și, mai mult, vor dobâbndi „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21), se vor preface „din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Cor 3, 18), vor intra în posesia moștenirii (Ef 1, 14), iar prin înviere se vor îmbrăca „în nestricăciune ” și „în nemurire” (1 Cor 15, 54). În acest sens, cuvintele lui Hristos sunt dătătoare de mare nădejde: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Lc 12, 32). Dar binecuvântarea revărsată peste om are dimensiuni cosmice, pentru că „noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou” (2 Ptr 3, 13); mai mult, întreaga făptură „aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 19) cu nădejdea că astfel „se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21). Deși o virtute a intervalului, aferentă existenței de aici, nădejdea creștină trimite mereu la un viitor luminos.
Articol publicat în Revista Renașterea, nr. 12, 2024
