În creștinism, credincioșii spun, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Pe toate le pot în Hristos, care mă întărește” sau „Ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu”.
Totuși, se cere din partea noastră să ne dăm silința să facem tot ce se poate și abia apoi să cerem harul lui Dumnezeu, care aduce bucurie inimii neputincioase.
Ce este neputința? O spune chiar cuvântul în sine: lipsă de putere, lipsă de vlagă, momentul când nu mai poți, când ești epuizat, când situația depășește puterile omenești.
Oricât ne-am strădui să nu greșim, să nu facem lucruri nepermise, să respectăm întocmai bunele maniere, se întâmplă să mai și greșim. E neputința! Nu suntem perfecți. Omul este perfectibil.
Totul începe de la: „Iartă-mă”, „Scuzați-mă”, „O să mă îndrept”, „O să fiu mai atent”. Important este să recunoaștem că avem neputințele noastre și, în aceste momente, este atât de bine și frumos să avem un prieten bun, care să ne dea sfaturi înțelepte și, împreună, să ne ridicăm din slăbiciunile noastre.
Ce frumos spunea cineva: „Noi nu iubim oamenii pentru lucrurile în care sunt puternici, noi iubim oamenii pentru lucrurile în care sunt slabi. Fragilitățile ne țin laolaltă, neputințele ne unesc.”
Între putință și neputință trebuie evitată, pe cât se poate, lauda sau slava deșartă. Nu trebuie să spunem: „Eu am putut mai mult, tu n-ai făcut nimic”, pentru că niciunul dintre noi nu ar putea face nimic dacă nu ar primi putere de la Dumnezeu (cf. Psalmul 72, 2; 27).
Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere. Dumnezeu întărește neputința noastră. Sunt momente în viață când simți că nu mai poți, când crezi că totul s-a sfârșit, clipe când nu mai ai putere să te ridici. Și totuși, șansa de ridicare este încrederea în Dumnezeu.
În concluzie, neputința nu este o condamnare, ci o oportunitate de a arăta compasiune și solidaritate. Doamne ajută!
