Despre „poetul nepereche” și crezul său

de | iun. 15, 2020

„Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră.” spunea „luceafărul poeziei românești”, Mihai Eminescu, de la a cărui trecere la cele veșnice se împlinesc astăzi 131 de ani.

Mihai Eminescu, sau Mihai Eminovici, pe numele său adevărat, s-a născut la data de 15 ianuarie 1850 la Botoșani, într-o familie de țărani români din nordul Moldovei, petrecându-și copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi natura[1].

Debutul literar al lui Mihai Eminescu a fost în ianuarie 1866, când a scris poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o cu numele M. Eminovici şi care a fost publicată în broşura scoasă la moartea acestuia, intitulată „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”[2].

Tot în 1866 a început colaborarea cu revista „Familia”, condusă de Iosif Vulcan, care l-a descoperit pe viitorul mare poet şi care i-a schimbat numele acestuia în Eminescu, prima poezie semnată cu acest nume fiind „De-aş avea…”.

În 1870 a început să colaboreze la revista ieşeană „Convorbiri literare”, unde a publicat poezii, dar şi povestea „Făt Frumos din lacrimă”. În această revistă vor apărea mai târziu și alte creaţii, între care celebra serie a „Scrisorilor” şi poemul „Luceafărul”[3].

După ce s-a stabilit la Iaşi, a frecventat şedinţele societăţii literare „Junimea”, unde şi-a citit lucrările, criticul Titu Maiorescu remarcând profunzimea şi expresia artistică a liricii eminesciene.

Grav bolnav, Mihai Eminescu a trecut la cele veșnice la data de 15 iunie 1889, la doar 39 ani, la Bucureşti. Două zile mai târziu, a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.

Mihai Eminescu rămâne cunoscut în istoria literaturii române ca un poet neegalat, genial. Conform cercetăror realizate de profesorii Nae Georgescu și Theodor Codreanu[4], lirică a lui Mihai Eminescu are adânci rădăcini în credința lui ortodoxă. Astfel, bunicul din partea tatălui a ridicat o biserică în proximitatea casei acestuia, iar în timpul săptămânii se îndeletnicea ca dascăl bisericesc. Doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului  au ales viața monahală.

În copilărie, Mihai Eminescu vizita  des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire[5].

Totodată este cunoscut faptul că Eminescu s-a implicat într-o campanie de strângere de fonduri pentru a-i ajuta pe călugării de la Muntele Athos. În special erau strânse fonduri pentru lăcaşurile de cult unde se aflau şi mulţi monahi români. Mai precis, Eminescu s-a implicat personal pentru ajutorarea Arhimandritul Chiriac, stareţul de la schitul atonit Cutlumuș, printr-o campanie demarată în ziarul „Timpul”.

Un episod mai puţin cunoscut din viaţa lui Eminescu este cel care atestă trăirea creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ, de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Se consideră că în urma acestui eveniment poetul a rămas marcat de puternice trăiri, iar sonetul „Răsai asupra mea”, scris pe la 1879, reprezintă un ecou al sentimentelor trăite în mănăstire în acea perioadă.

Crescut și îndeletnicit încă de mic cu învățătura Bisericii, Eminescu pare a fi dorit la un moment dat să se călugărească. Această dorință o mărturisește chiar el, în perioada epuizantă în care lucra la „Timpul”, în iunie 1883, când era, așa cum susținea el, „stricat cu toată lumea”. Gândul călugăriei l-a împărtășit lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în 1882. Eminescu îi propune lui Arbore să demisioneze și să se retragă la mănărstire, amintind de faptul că ei nu sunt făcuți „să trăiască între lupi”, iar la mănăstire pot beneficia de o liniște totală și solitară, ideală pentru a se dedica scrisului.

Așadar, prin înăși mărturisirea pe care Mihai Eminescu o face, aceea că „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea Lui”, dar și prin numeroasele poezii și sonete cu caracter religios, ne putem da seama de intensa relație a lui Eminescu cu Dumnezeu.

Cu toate că părerile în ceea ce privește crezul lui Eminescu sunt împărțite, lucrările sale rămân niște exemple grăitoare ale modului în care educațiea poetului gravitează în jurul evlaviei, sincerității și speranței, date de Ortodoxie.


[1] Conform site-ului Agerpres.ro.

[2] Conform Dicţionarului scriitorilor români, Editura Albatros, 2002.

[3] Conform Dicţionarului general al literaturii române, Editura Universul Enciclopedic, 2005.

[4] Conform site-ului www.mihai-eminescu.ro.

[5] Conform aceluiași site.


Foto: radioromaniacultural.ro

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Cultură
Avanpremieră la Teatrul „Puck”: „Don Quijote”

Avanpremieră la Teatrul „Puck”: „Don Quijote”

Artiștii Teatrului de Păpuși „Puck” din Cluj-Napoca îi așteaptă pe clujeni vineri, 14 octombrie, de la ora 18, la avanpremiera spectacolului „Don Quijote”, în regia lui Ioan Brancu. Totodată, sâmbătă, 15 octombrie, de la ora 11, va fi prezentat spectacolul „Plüm-Plüm...