Despre Rugăciune. Tâlcuiri la Avva Evagrie, semnată de Părintele Emilianos Simonopetritul. Considerată de mulți una dintre cele mai importante scrieri despre rugăciune ale timpului nostru, volumul îmbină teologia palamită cu experiența isihastă practică. Autorul tâlcuiește, propoziție cu propoziție, cele 153 de scurte sentințe evagriene care acoperă întregul parcurs duhovnicesc al rugătorului, de la făptuire până la contemplație.
Cartea este tradusă de Părintele Agapie Corbu, cel care semnează și cuvântul înainte, intitulat „O scriere antică despre rugăciune și tâlcuirea ei modernă”, în care cititorul este introdus în contextul teologiei lui Evagrie. În finalul acestui cuvânt, Părintele Agapie consemnează următoarele: „astfel cărțile mari ale omenirii, după cum scria Constantin Noica, au soarta de a înrâuri cultura și chiar viața istorică, nu numai prin adevărurile lor, ci și prin felul cum au fost înțelese și interpretate. A venit și rândul generației de azi să fie înrâurită, prin tâlcuirea Părintelui Emilianos, de această capodoperă filocalică și să păstreze, cu ajutorul tâlcuirii, aceeași înțelegere a rugăciunii și aceeași practicare a ei ca toți sfinții cei din veac” (p. XX).
Deoarece scrierea Avvei Evagrie este o colecție de sentințe duhovnicești rânduite fără un plan rigid, este dificil să prezint tâlcuirea Părintelui Emilianos după o structură clasică. De aceea, prefer să dau mai mult cuvântul autorului, evidențiind câteva pasaje care m-au impresionat în mod deosebit. Alegerea este, bineînțeles, una subiectivă, întrucât întreaga carte este de o valoare inestimabilă pentru cel ce dorește să pună început bun rugăciunii.
Chiar din primele pagini se subliniază importanța Sfintei Liturghii pentru cel care caută să dobândească o rugăciune neclintită: „fără Dumnezeiasca Liturghie este cu neputință ca cineva să înțeleagă sau să pună în lucrare rugăciunea sau viața duhovnicească. Dar împroprierea harului se realizează în rugăciune, pentru că rugăciunea este lupta personală pe care o duce omul cu Dumnezeu … ca să ai drepturi, în calitate de mădular al lui Hristos, trebuie să le câștigi în stadionul rugăciunii” (pp. 4-5).
Tâlcuind sentința cu numărul cinci, Cuviosul Emilianos face o distincție pe care noi, adesea, la spovedanie, o pierdem din vedere: diferența dintre păcat și fărădelege. Dacă pentru firea noastră păcătoasă avem nevoie de un duh permanent de pocăință, fărădelegile, adică păcatele făcute cu bună știință, necesită spovedanie neîntârziată: „cei mai mulți dintre oamenii care vin să se spovedească nu știu să se spovedească. De cele mai multe ori, nimeni, mai ales dintre cei care duc o viață creștină și se spovedesc de ani de zile, nu vine pentru spovedanie. Ei vin, pur și simplu, ca să se ușureze sau să capete o nouă explicație, un nou răspuns, o nouă soluție, care va fi mai satisfăcătoare pentru dorințele lor. Vin pentru un contact uman, ca să găsească tovărășie în însingurarea pe care o trăiesc, vin ca să le reușească ceva. Sau vin și își spun păcatele fără să se pocăiască, pentru că nu-și înțeleg fărădelegile … Adevărata mărturisire a fărădelegii înseamnă hotărârea pentru schimbare” (pp. 31-32).
Un alt cuvânt adânc ne pune pe gânduri în privința ideii de ispită. De obicei spunem: m-a ispitit lucrul acesta, însă lucrurile sunt mult mai profunde: „noi aducem ispita în noi înșine. Prin urmare, ispita exterioară, ca să te lovească, trebuie să găsească ceva corespunzător înlăuntrul tău care este stârnit … asta înseamnă că înlăuntrul meu sălășluiește un vrăjmaș anume, pe care eu îl încălzesc, îl ascund, fiindcă îmi place” (p. 53).
De asemenea, pentru viața duhovnicească sunt esențiale tăcerea și vorbirea cu rost. Tâlcuind îndemnul Avvei Evagrie „nu te desfăta de cuvinte”, Părintele Emilianos fixează patru criterii clare pentru o vorbire ziditoare: „ca să iasă din gura mea un cuvânt, trebuie ca, mai întâi, să existe cuvântul. În al doilea rând, să știu ce voi spune. În al treilea rând, să știu cum și în ce moment îl voi spune. În al patrulea rând, să știu că așa ar fi vorbit și Dumnezeu. Dacă unul dintre aceste elemente lipsește, atunci cuvântul nu trebuie să iasă din gura mea” (p. 280).
Cartea se încheie într-o notă profund luminoasă și încurajatoare: „vrei să te rogi? Atunci fii sigur că vei găsi rugăciunea, pentru că cine vrea să se roage și-și pune asta în minte, o va face cu siguranță. Nimeni din cei care au dorit, de-a lungul veacurilor, să se roage nu au dat greș” (p. 282).
Autor: Pr. Grigore Toma Someșan
