Despre Rut și fidelitatea necondiționată față de Domnul

de | mart. 8, 2022 | Episcopul Benedict - Articole

În spațiul Teologiei ascetice este important evenimentul, lucrarea concretă, însă ceea ce se prețuiește și mai mult este continuitatea, capacitatea de a prelungi o experiență, care devine stare și determină consistent itinerariul pentru mai târziu. Această „permanență de relație” se manifestă sub chipul stabilității, curajului și al credincioșiei, în vreme de bine sau de greu, rămânând pecetea unei întâlniri adânc încrustate și de nedesprins în ființa omului.

În periplul nostru spiritual în paginile Vechiului Testament vom face un popas necesar și frumos, privind la biografia unei personalități feminine, Rut moabiteanca. O carte a Sfintei Scripturi îi este dedicată, însă, și mai mult, este pomenită în genealogia Mântuitorului (Matei 1,5). De data aceasta, lectura spirituală pe care ne-o dorim are în vedere mai mult decât evenimentele, întreaga biografie, interpretată în cheie integrală și sub chipul continuității.

Dimensiunile cărții sunt reduse, patru capitole, o narațiune în sinteză, făcută succint, însă cu accentele necesare pe momente definitorii și cu valoare de paradigmă. Rut este de origine păgână, născută în ținutul Moabului. Se căsătorește aici cu un tânăr din Israel, ajuns aici împreună cu familia lui din Betleem, din pricina unei secete mari întâmplate acolo. Nu știm detalii despre viața acestora, însă, după zece ani de căsnicie, soțul său moare. Năpasta atinge întreaga familie, întrucât, fără să știm motivele, același lucru se întâmplă și cu tatăl și cu fratele soțului său. În casa lor cele trei femei rămân văduve, Rut, soacra ei Noemina și cumnata sa Orfa.

Până aici este nevoie să facem o subliniere în cheie simbolică – există o pogorâre, o cădere, un itinerariu în jos, pornind din „Casa pâinii” – Betleem înspre Moab, un exil dinspre Paradis înspre pustiu, un exod în afara grădinii Edenului. În spatele acestui detaliu se întrevede o relație de bază, originară, dar și cu valoare eshatologică – familia Elimelek și Noemina anunță și revelează relația dintre Iahve și Israel, dintre Dumnezeul dragostei și sufletul omului – Elimelek înseamnă „Dumnezeu este Împăratul”, iar Noemina, „dulceața mea”. Se poate citi această întâlnire în paradigma nupțială a Mirelui și a miresei din Cântarea Cântărilor sau, mai târziu, a lui Hristos și a Bisericii (Efeseni 5).

Contextul de la care pornește narațiunea revelează în itinerariul duhovnicesc condiția căzută a omului ca punct de plecare. Avem de-a face cu „o biografie de exil”, însoțită de vulnerabilitate, suferință și înstrăinare. În starea dată intervine acea străfulgerare purtătoare de sămânță pascală, hotărârea de „a se (ne) ridica”. Același verb se folosește și la întoarcerea fiului risipitor înspre casa Părintelui său, dar și în limbajul liturgic al Paștilor, cu referire la ridicarea lui Hristos din morți, dar și la ridicarea celor morți. Sensul simbolic pare manifestat în mod evident și indică punctul de plecare, de altfel esențial și obligatoriu, pentru întoarcerea omului din exil în paradisul eshatologic, în casa Tatălui, în Împărăția cea veșnică.

S-au ridicat spre a se întoarce către „Casa Pâinii”. Era/ este drumul Învierii, arătat de Noemina, singura care știa cum este acolo și care putea indica direcția. Betleemul vorbește despre Pământul Făgăduinței, oferit omului de Dumnezeu încă de la început, dar care se deschide și după, pentru tot cel care vrea să se ridice și hotărăște să se întoarcă.

După decizie, apare drumul cu provocările corespunzătoare. Nu se poate evita pe calea întoarcerii sub nici o formă „pustiul”, ca experiență limită, ca nesiguranță sau suferință, în general. Știm acest lucru din experiența eliberării/ „paștelui” din Egipt sau din biografia fiului risipitor. Ba chiar din pătimirile Domnului, care asumă El Însuși drumul exilatului, a celui care risipește darul dumnezeiesc al vieții. Experiența pustiului aduce cu sine necesitatea alegerii între calea către casă sau oricare altă direcție. Putem asocia aici și sensul păcatului în etimologia grecească – amartia, ca ratare a țintei, a direcției. Orice altă alegere înafara lui Dumnezeu se numește păcat, ca împrăștiere, dezorientare sau chiar opoziție față de „calea împărătească”, ofertă a Adevărului și a Vieții (Ioan 14, 6).

Noemina este cea care arată drumul, încurajează și le protejează pe cele două nurori, devenind chip al „Poporului Israel”, mamă pentru israeliți, dar și icoană a Bisericii, pentru Noul Israel, mamă a celor credincioși. Biserica, în exprimarea „Păstorului lui Herma”, este o femeie bătrână, gândită de Dumnezeu încă de la zidirea lumii. Direcția bună a Învierii și siguranța vieții în bine ne sunt oferite sub acest chip și în această formă.

Pe lângă „oferta eliberării”, mai era nevoie de alegerea liberă a celor două nurori – fie să o însoțească pe Noemina, fie să își croiască un alt drum. Este vorba aici de participarea omului la propria sa înviere, prin evidențierea binomului-alegorie libertate-robie, pe modelul Sara și Agar, Egipt-Israel sau Maria și Marta. Orfa, care se tâlcuiește „a întoarce spatele”, a ales Moabul, în vreme ce Rut, care înseamnă „prietenă”, a ales să o urmeze pe Noemina. Au fost voci care, interpretând biografia protagonistei, cu plecare de la această alegere, au identificat în personalitatea sa chipul profetic al Fecioarei Maria, în ascultare deplină față Hristos și icoană ea însăși a Bisericii. „Oriunde vei merge tu, voi merge și eu; poporul tău va fi poporul meu, iar Dumnezeul tău va fi și Dumnezeu meu” (Rut 1, 16) devine „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38), arătând credincioșie totală față de C(c)ălăuza lor, așezându-și viețile în mâinile A(a)cesteia. Rut este deopotrivă fiica Noeminei, dar va deveni și mamă, prin căsătoria cu Booz, în pământul Betleemului, și prin nașterea din ea a lui Obed, tatăl lui Iesei și bunicul lui David. Așa este și (re)cunoscută din genealogia Mântuitorului.  De aceea, icoana profetică a „Alesei Doamne” (2 Ioan 1, 1) se desăvârșește în ea sub chipul mamei, de vreme ce Maica Domnului este concomitent mamă, chip al Bisericii, dar și fiică (Psalmul 44,12), mădular al acesteia, desăvârșită în Hristos. În completare, mai adăugăm un detaliu. Rut, răscumpărată de Booz, devine icoană a celui/ celei răscumpărat de Hristos și, până la urmă, a Miresei, a Fecioarei, a Bisericii, răscumpărate de Hristos prin prețul sângelui Său (Evrei 9, 12; Romani 3, 25). În acest context, rolul său în istoria mântuirii devine important.

Momentele esențiale din această biografie pot deveni paradigmatice odată asociate vieții spirituale. Nu este vorba doar de o istorie a omului, cu caracter generic și cu o desfășurare profetică, ci vizează în sens imediat o aplicare concretă. Pornim de la o stare căzută. Prin depărtarea de rai, suntem văduviți de siguranța și puterea unei viețuiri fără provocări și, eventual, îndelungate. Orice înțelegere serioasă a omului pornește de aici. Este nevoie de „o venire în sine”, de o ridicare, însoțită de decizia întoarcerii spre originea bună, promisă de acum în forma ei eshatologică.

Drumul spre „acasă” presupune o călăuză bună, în care să te încrezi – „mamă”, și cu experiență – „bătrână”. În același timp, această călăuză să te cheme în libertate. Scriptura, Evanghelia, este o ofertă de viață, dar în libertate, pe modelul „cine vrea…”. Așa este Biserica, „Mamă” cu experiență – zicem aici Tradiția și continuitatea de viață spirituală, dar care îl are în vedere pe fiecare în parte, lecturat și asumat în deplina lui libertate. Putem să devenim „prieteni” (Rut) ai lui Dumnezeu sau să îi întoarcem spatele. Putem să ne alegem calea, fie spre comuniune, fie spre singurătate. Cel care se încrede excesiv sau exclusiv în sine, rămâne în deșert, iar cel care se smerește, iubește și este fidel Bisericii, se bucură de darurile Împărăției. Experiența pustiului ne așează în fața acestei decizii.

Omul credincios devine fiu al credinței, prieten al lui Dumnezeu: „Departe de mine gândul de a te părăsi sau de a mă întoarce de lângă tine; unde vei merge tu, voi merge si eu; unde te vei așeza tu, mă voi așeza si eu; poporul tău va fi poporul meu, iar Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu” (Rut 1, 16). De fapt, biografia acestei femei biblice este despre cum prietenii lui Dumnezeu Îl urmează pretutindeni cu credincioșie, se lasă răscumpărați de El și se fac un neam cu Acesta, bucurându-se de „Pâinea Betleemului”, cea de toate zilele.

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


Imagine: Alexandre Cabanel (1823-1889) Ruth et Booz (vers 1868)

Ultimele articole

Credința, pe tabla de șah

Credința, pe tabla de șah

Dacă ar fi să-l „definesc” pe părintele Ovidiu Gavrea printr-un cuvânt (în măsura în care oamenii pot fi „definiți” prin unul sau mai multe cuvinte), i-aș spune „Părintele Bucurie”. Sau „Părintele Dragoste”. Sau „Părintele Prieten”. Și nu cred că este cineva, dintre...

Debora, Estera și Iudita – „mironosițe ante tempus”

Debora, Estera și Iudita – „mironosițe ante tempus”

Viața Mântuitorului Hristos pe pământ indică o istorie care se derulează sub chipul a două momente – cel al prefigurării și cel al împlinirii. În felul acesta, timpul se arată într-o unitate și desfășurarea lui se realizează liniar și într-o succesiune calitativă,...

Proorocul Iona și „miza” lui Dumnezeu

Proorocul Iona și „miza” lui Dumnezeu

Chipul proorocului Iona și itinerariul său au fascinat în istorie și continuă să suscite interes major și în contemporaneitate. De numele său se leagă o carte scurtă a Vechiului Testament cu doar patru capitole, însă este pomenit în mai multe locuri, având ca sursă...

Iosua Navi, „iscoditorul” celor dumnezeiești

Iosua Navi, „iscoditorul” celor dumnezeiești

Suntem invitați de Părinții Bisericii mereu, atunci când vine vorba de lectura Sfintei Scripturi, către „o metodologie simbolică”, în sensul unei abordări duhovnicești și personale. Cele relatate sunt aduse foarte aproape de noi sau, mai bine exprimat, noi suntem...

Sfântul Isaac Sirul, în șapte exprimări despre rugăciune

Sfântul Isaac Sirul, în șapte exprimări despre rugăciune

Rugăciunea și Depărtarea de lume: „De­păr­ta­rea de lume este îna­in­te-mergă­toarea rugăciunii, şi însăşi de­păr­ta­rea pentru rugăciune se face”. Lectura duhovnicească: „Cinsteşte mai mult citirea, de este cu putinţă, decât statul în picioare, căci ea este izvorul...

Proorocul Moise, „văzătorul de Dumnezeu”

Proorocul Moise, „văzătorul de Dumnezeu”

Înfricoșător lucru este să stai în preajma lui Dumnezeu. Așa ne spune Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 31). Iar biografia Proorocului Moise ne-o dovedește cu prisosință. Schimbările în viața sa sunt atât de evidente și atât de radicale încât îi oferă personalității...

Patriarhul Iacov, „combatantul lui Dumnezeu”

Patriarhul Iacov, „combatantul lui Dumnezeu”

Iacov, cel de-al treilea patriarh veterotestamentar, ocupă un loc însemnat între personalitățile biblice, atât din punct de vedere istoric, cât și simbolic. Este fiul lui Isaac și al Rebecăi și frate geamăn al lui Isav. Deși se naște după fratele său, prin vicleșug,...