Diaconul Coresi, un vrednic tipograf și ctitor al limbii române literare

de Eseu

De mai bine de un deceniu, în ziua de 31 august se celebrează Ziua Limbii Române, o sărbătoare laică menită să ne aducă aminte de faptul că limba română reprezintă, în fapt, fundamentul construcției și identității noastre naționale. Atunci când vorbim de limba română, gândurile noastre zboară spre clasicii literaturii române, spre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici (cei care au „șlefuit” limba națională și au folosit slova românească ca pe un odor de preț), și mai puțin spre cel care stă la temelia apariției limbii române literare, editorul primelor cărți în limba română, tipograful cunoscut sub numele de diaconul Coresi. Trăitor în veacul al XVI-lea, acesta a fost cel care, prin tipăriturile sale, realizate într-o mare măsură în cetatea Brașovului, a reușit să impună introducerea limbii române în biserică, dar și să pună bazele limbii române literare și liturgice, aspecte pe care vom încerca să le prezentăm în rândurile care urmează.

Conform cercetărilor derulate de istoricul Ovid Densușianu, diaconul Coresi ar fi fost coborâtor dintr-o veche familie grecească, stabilită și aclimatizată în Țara Românească. S-a născut la Târgoviște, după cum singur a mărturisit în epilogul Evangheliarului românesc tipărit între anii 1561-1562 la Brașov: „[…] diacon Coresi ot Târgoviște”, notare regăsită și în alte tipărituri coresiene. Din păcate, nu cunoaștem, cu exactitate, anul nașterii acestuia; Ovid Densușianu notează că acesta s-ar fi născut în anul 1525, alte surse vehiculează anul 1500, pe când cercetătoarea Luiza Marinescu ne vorbește despre anul 1510 ca an al nașterii diaconului Coresi. Până la începutul secolului al XX-lea a existat o confuzie și în legătură cu identitatea persoanei, în prima jumătate a secolului al XVI-lea documentele atestând existența unui „diac Coresi” („scriitor la cetate”), a unui „diacon Coresi” și a unui „logofăt Coresi”, Nerva Hodoș fiind cel care, pe baza cercetărilor realizate, a concluzionat faptul că diaconul Coresi este fiul diacului Coresi și fratele logofătului Coresi. Mai târziu, Petre P. Panaitescu avea să demonteze această teorie, dovedind că numele Coresi este un nume propriu și nu un nume de familie, iar purtarea acestuia nu putea să dovedească „[…] înrudirea dintre diferiții Coresi din Țara Românească în veacul al XVI-lea”. Cel mai probabil, Coresi tipograful a fost un personaj ridicat din rândul micilor meșteșugari, școlit pentru a deveni diacon (poziție clericală care nu avea același statut și atribuții ca în zilele noastre; diaconul era cel care slujea alături de ierarh și care, la nevoie, îndeplinea și poziția de diplomat bisericesc) și pregătit pentru a deprinde arta tiparului.

Diaconul Coresi și-a început formația și a deprins meșteșugul tiparului în atelierul tipografului de neam sârb Dimitrije Ljubavić, meșterul tipografiei domnitorului Radu Paisie, care tipărea cărți în slavona bisericească. Între anii 1556-1557, pentru prima dată, diaconul Coresi a tipărit o carte, Octoihul mic, la Brașov, folosind o parte din instrumentarul tipografiei lui Dimitrije Ljubavić, respectiv litera de rând (text scris cu minuscule, cu mărimea corpului cuprinsă între 8 și 12 puncte). După acest moment, la solicitarea domnitorului Țării Românești, Pătrașcu cel Bun, a revenit la Târgoviște unde, între anii 1557-1558, cu ajutorul unui număr de zece ucenici, folosind metoda xilogravurii, a tipărit un Triod-Penticostar, o lucrare extrem de bogată în ilustrații (având în vedere faptul că, în timpul editării cărții, la 26 decembrie 1557, domnitorul Pătrașcu cel Bun a murit, în deschiderea acesteia este menționat, în calitate de comanditar, succesorul acestuia, domnitorul Mircea Ciobanul).

După anul 1558, diaconul Coresi s-a stabilit, definitiv, la Brașov, unde a început o bogată activitate tipografică, onorând comenzi venite atât din partea patriciatului săsesc, cât și din partea ierarhilor transilvăneni, ori domnitorilor și ierarhilor Țării Românești. În legătură cu stabilirea sa la Brașov, a fost vehiculată teoria conform căreia conflictul dintre domnitorul Mircea Ciobanul și marea boierime ar fi determinat acest gest, teorie ce nu poate fi validată având în vedere statutul social al diaconului Coresi, de meșter tipograf, care nu l-a implicat direct în confruntare. Cel mai probabil, mutarea acestuia la Brașov s-a produs la chemarea patriciatului săsesc și în contextul afirmării orașului ca un important centru cultural, în care exista o moară de hârtie și în care, sub influența Reformei, s-au tipărit primele cărți în limba română. La Brașov, într-o primă fază, și-a desfășurat activitatea în tipografia patronată de judele Johannes Benkner, care a mutat tipografia chirilică de la Sibiu, la Brașov (Johannes Benkner era fiul judelui cu același nume, destinatarul celebrului document cunoscut în literatura de specialitate drept „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”, cel mai vechi document scris în limba română). Mai apoi, cu timpul, diaconul Coresi a ajuns să dispună de propriul instrumentar, de propriul atelier tipografic (așezat în interiorul cetății Brașovului), să devină independent și să-și câștige statutul de tipograf editor, statut care i-a permis să tipărească după bunul plac și să preia comenzi din partea unor comanditari mai mult sau mai puțin importanți.

În cele aproape trei decenii de activitate desfășurată în cetatea Brașovului, de sub teascurile tipografiei coresiene au văzut lumina tiparului nu mai puțin de 26 de cărți (peste 50% din producția de carte slavonă și română tipărită între anii 1508-1600), dintre care 10 publicate în limba română și 16 în limba slavonă, cărțile publicate în limba română fiind considerate de cercetătoarea Luiza Marinescu „[…] primele monumente ale limbii noastre literare”. Această afirmație este susținută de simpla parcurgere a rândurilor care deschideau cărțile coresiene, rânduri care conțin și primele forme de versificație în limba română: „[…] Dacă am cetit, bine am socotit și am aflat că toate tâlcuiesc și mie toate plăcură și am scris cu tiparul vouă, fraților românilor, să vă fie pre învățătură. Și vă rog frații mei să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă întrânsele” (transcriere Vasile Oltean). Prin aceasta, dar și prin alte exemple de acest gen, diaconul Coresi a devenit unul dintre primii versificatori ai literaturii române. Tot din introducerea cărților publicate la Brașov reiese și motivația diaconului Coresi de a tipări în limba română, aceea de a oferi cărți în limba vorbită de românii transilvăneni, o motivație, aparent, de sorginte protestantă, vizibilă mai ales în formula: „[…] Cu mila lu Dumnezeu eu diaconu Coresi, déca văzuiu că mai toate limbile au cuvîntulu lu Dumnezeu în limba, numai noi Rumânii n’avăm, şi Hs. zise, Mathei 109, cine ceteşte să înțelégâ, şi Pavelu Apslu încî scrie la Corintu, 155, că întru besérecî mai vrătos cinci cuvinte cu înțelesulu mieu să grîescu, ca şi alalți să învățu, de cătu întunérecu de cuvinte neînțelése într’alte limbi. Dereptu acéia frații miei preuțiloru, scrisu- v’am acéste Psăltiri cu otvétu” (transcriere Luiza Marinescu).

La Brașov, diaconul Coresi a tipărit, după anul 1558, următoarele titluri: Întrebare creștinească (1559), Evangheliarul românesc. Biblie. Noul Testament. Evanghelie (1561), Evangheliar slavonesc. Biblia. Noul Testament. Evanghelie (1562), Apostol românesc (1563), Tîlcul evangheliilor, Molitvenic românesc (1564), Minei (1567-1569), Psaltirea românească. Biblie. Vechiul Testament. Psalmi (1568), Sbornic slavonesc (1568), Liturghier românesc (1570), Pravila sfinților oteți (1570), Psaltirea românească. Biblia. Vechiul Testament. Psalmi (1570), Psaltire slavonească. Biblia. Vechiul Testament. Psalmi (1574), Octoih slavonesc partea I (1574), Octoih slavonesc partea II (1575), Psaltire slavonească (1576), Psaltire slavo-română. Biblie. Vechiul Testament. Psalmi (1577), Psaltire slavonească. Biblia. Vechiul Testament. Psalmi (1577), Triod slavonesc (1578), Octoih mic slavonesc (1578), Psaltire în slavonă și română. Biblia. Vechiul Testament. Psalmi (1578), Evangheliar slavonesc (1579), Sbornic slavonesc (1580), Evangheliar slavonesc. Biblie, Noul Testament. Evanghelie (1583), Liturghier slavonesc (1588). În cazul lucrărilor tipărite în limba română, traduse din limba slavonă, cercetările din ultima jumătate de secol au dovedit faptul că diaconul Coresi nu a fost traducătorul acestora, ci doar tipograful și cel care s-a îngrijit de îndreptarea textului acestora. De departe, cea mai importantă carte tipărită de diaconul Coresi a fost Liturghierul românesc, considerată piatra de temelie a introducerii limbii române în biserică. Publicat la comanda episcopului calvinizant Pavel de Turdaș, acesta a fost tradus din limba slavonă, conținând mai puține arhaisme decât celelalte tipărituri coresiene traduse și cuprinzând toate etapele slujbei religioase, fără a prezenta vreo urmă de influență protestantă. Din acest punct de vedere, tipărirea Liturghierului românesc de către diaconul Coresi este considerat momentul de început al introducerii limbii române în biserică.

Majoritatea lucrărilor amintite au fost tipărite cu sprijinul ucenicilor care activau în tipografia coresiană, numele acestora fiind amintite în deschiderea fiecărei cărți; numărul ucenicilor diferă de la o carte, la alta, ceea ce ne poate înfățișa și nivelul comenzii, precum și gradul de productivitate. În ceea ce privește tirajul în care aceste cărți au fost tipărite, cercetătoarea Luiza Marinescu lansează cifra, aproximativă, de 100 de exemplare pentru fiecare carte, comercializate prin intermediul negustorilor sași și români sau a adunărilor preoțești din Transilvania, Țara Românească și Moldova. Din primele pagini ale lucrărilor amintite, reiese faptul că acestea au fost tipărite fie la comanda judelui Johannes Benkner, a nobilului Forró Miklós, a domnitorilor Alexandru al II-lea Mircea, Mihnea Turcitul și Petru Cercel sau a mitropolitului Ghendie al Ardealului, fie dedicate acestora. Cercetătorii care s-au aplecat asupra studierii vieții și activității diaconului Coresi explică aceasta drept un sprijin moral și financiar venit atât din partea domnitorilor și ierarhilor români, cât și din partea comunității reformate din Transilvania.

O legătură specială a existat între diaconul Coresi și comunitatea românească din Șcheii Brașovului, principala comanditară a cărților tipărite de acesta, cărți întrebuințate de preoții Bisericii „Sfântul Nicolae”, păstorii sufletești ai celui mai important bastion al românismului și ortodoxismului transilvănean. Petre P. Panaitescu consideră că decizia diaconului Coresi de a se stabili la Brașov a fost luată și sub impresia solicitărilor venite dinspre comunitatea românească din Șcheii Brașovului, aspect ilustrat și de cronica bisericii amintite. Trăinicia acestei legături este dovedită în urma procesului intentat diaconului Coresi, de către Laurențiu Fronius, în anul 1570, pentru recuperarea unei datorii. În documentele procesului s-a subliniat faptul ca datoria tipografului să fie plătită de preotul Toma din Șcheii Brașovului, ceea ce ne dovedește faptul că șcheienii erau asimilați drept susținătorii diaconului Coresi.

După cum precizam în rândurile de mai sus, diaconul Coresi a utilizat pe parcursul activității brașovene metoda xilogravurii, un procedeu rudimentar și destul de anevoios. Pentru fiecare pagină a unei cărți, tipograful, alături de ucenicii săi, crea o matriță din lemn de esență moale, pe care era sculptat textul propriu-zis; mai apoi, peste literele sculptate pe matrița de lemn, se aplica o cerneală specială, după care se așeza pe coala de hârtie și se presa. Tipăriturile coresiene se disting ușor, după formatul masiv, lipsa foilor de titlu și a numerotării paginilor, după culorile uzitate, roșu și negru, precum și după elementele decorative de inspirație renascentistă.

La rândul său, diaconul Coresi a format o generație întreagă de meșteri tipografi, care au activat nu doar la Brașov, ci și în alte puncte ale Transilvaniei (Sebeș, Alba-Iulia, Orăștie, Cluj), dintre care se remarcă Șerban Coresi, fiul său, cel care, în anul 1580, la Sebeș, l-a secondat pe tatăl său în tipărirea Sbornicului slavonesc, iar între anii 1581-1582 a publicat celebra Palie de la Orăștie (la care a colaborat și diacul Marian, un alt ucenic al diaconului Coresi), precum și diecii Călin (care a publicat un Tetraevanghel slavon în anul 1565), Lorinț (care a publicat un Octoih între anii 1577-1578, Psaltirea în anul 1578 și un Octoih mic în anul 1578), Tudor, Mănăilă, Marian etc. Prin munca acestor meșteri tipografi, cartea românească, arta și meșteșugul tipăriturilor coresiene, au ajuns să fie cunoscute în tot spațiul locuit de români, apariția acestor cărți marcând „[…] o epocă de redeșteptare în viață a poporului și bisericii românești. Ele deschid ochii poporului spre lumină, prin limba lui: îndeamnă la cultură națională”.

După o viață pusă în slujba cărții și culturii românești, diaconul Coresi a trecut la cele veșnice, cel mai probabil după anul 1583; din păcate, anul exact al morții nu ne este cunoscut. Ceea ce cunoaștem, este faptul că diaconul Coresi a părăsit această lume din cetatea Brașovului, locul în care și-a desfășurat ultimele decenii de activitate și în care amintirea sa este încă vie. Deși viața și activitatea sa încă nu au fost tratate în paginile unei monografii în adevăratul sens al cuvântului, au existat numeroși cercetători care s-au aplecat asupra studierii tipăriturilor coresiene, iar în Șcheii Brașovului, în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” și în Muzeul Primei Școli Românești, în amintirea sa, a fost ridicată o statuie și a fost creat un spațiu expozițional dedicat meșteșugului tiparului. Prin întreaga sa activitate de tipograf, desfășurată la Târgoviște și la Brașov, dar și în alte centre transilvănene, prin ucenicii săi, diaconul Coresi a contribuit, în primul rând, la răspândirea cărții românești, al cărei efect imediat a fost, conform istoricilor Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, „[…] accentuarea unității culturii românești”.

Bibliografie:

1) Bălan, Ioan, „Limba românească în cele dintâi cărți bisericești (III)”, în Cultura Creștină, an III, număr 3, 1913;

2) Dumbrăvician, Dinu, Mic lexicon de termeni tipografici, București, Editura UNArte, 2016;

3) Erich, Agnes, „Cartea tipărită la Târgoviște de către diaconul Coresi”, în Curier. Revistă de cultură și bibliologie, an XIV, număr 1 (26), 2007;

4) Erich, Agnes, „Dimitrie Liubavici and the Printing Art of Târgoviște”, în Journal of Romanian Literary Studies, număr V, 2014;

5) Marinescu, Luiza, „Romanian Printing Houses: Highlights and Monuments of the Religious Culture and Literary Language-towards a more comprehensive and comparative Approach in the Study of Romanian Literature”, în Journal of Romanian Literary Studies, număr XVIII, 2019;

6) Mazilu, R., D., Diaconul Coresi. Contribuții, Ploiești, Institutul de Istorie Literară și Folclor, 1933;

7) Mârza, Eva, „Preliminarii la un repertoriu al tipografilor români (1508-1830)”, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, număr VIII, 2004;

8) Mocanu, Aura, „Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia lui Ion Gheție (1930-2004)”, în Analele Universității din Timișoara. Seria Științe Filologice, număr LI-LII, 2013-2014;

9) Oltean, Vasile, „Actualitatea diaconului Coresi”, în Cumidava, număr XXVI, 2003;

10) Oltean, Vasile, Istoria tiparului brașovean, volum II, Iași, Editura Tipo Moldova, 2009;

11) Oltean, Vasile, Diaconul Coresi, București, Editura Basilica, 2019;

12) Panaitescu, P., Petre, Începuturile și biruința scrisului în limba română, București, Editura Academiei Republici Populare Române, 1965;

13) Păcurariu, Mircea, Dicționarul teologilor români, ediția a III-a revăzută și adăugită, Sibiu, Editura Andreiana, 2014;

14) Pop, Ioan-Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ediția a II-a revăzută și adăugită, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016;

15) Pop, Ioan-Aurel, Scurtă istorie a românilor, București, Editura Litera, 2020.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Sfântul Ierarh Nicolae – sărbătoare și icoane

Sfântul Ierarh Nicolae – sărbătoare și icoane

Apărător al dreptei credinţe, Sfântul Ierarh Nicolae, pildă de blândețe, smerenie și milostenie, este cinstit cu deosebită evlavie încă din veacul al V-lea, când se consideră că viaţa sa a fost scrisă și rânduită în Mineiul lunii decembrie. Pomenirea lui se...

Despre milostenie şi rugăciune | Sfântul Ioan Gură de Aur

Despre milostenie şi rugăciune | Sfântul Ioan Gură de Aur

„Mare lucru este milostenia. De aceea și Solomon striga: „Mare lucru este omul și de preț bărbatul milostiv“ (Pilde 20:6). Mari sunt aripile milosteniei: străbate văzduhul, lasă în urmă luna, întrece razele soarelui, se urcă până în bolțile cerurilor. Dar nici acolo...