Dietrich Bonhoeffer și curajul credinței | Episcopul Benedict

Pentru pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer, mărturisitor al secolului al XX-lea, conceptul de „ucenicie” la școala lui Hristos devine imagine pentru viaţa creștină și capătă valenţe metodologice. A-I urma lui Hristos, pe modelul „lasă mrejele, și vino”, înseamnă a păși pe drumul crucii și, în cele din urmă, al morţii. Acest lucru presupune asumarea acestei căi cu orice cost, excluzând orice interpretare a Evangheliei ameliorată, edulcorată, adaptată sau selectivă. Ucenicia are un cost și de aici avertismentul său împotriva unei teologii de fotoliu și pledoaria pentru „harul costisitor”, asumat în interiorul tradiţiei ascetice a sinergiei, conlucrării libere și active cu Dumnezeu. Credinţa este atât har, cât și ascultare/ lucrare: „Numai cel ce crede este ascultător, şi numai cel ce ascultă, crede. Cele două principii au valoare egală de adevăr şi, dacă suntem credincioşi Scripturii, nu le vom separa. Ascultarea vine, într-adevăr, în urma credinţei, este o roadă a acesteia. Însă doar cel ce ascultă, crede. Mulţi dintre noi ne ascundem lipsa de ascultare în spatele unui har ieftin; spunând că nu avem destulă credinţă, ne folosim de această mărturisire după bunul plac. Credinţa are nevoie de o situaţie în care să devină posibilă, iar această situaţie este tocmai ascultarea, renunţarea la un păcat sau la o atitudine care ne ţine departe de Hristos[1]. Și această interpretare a vieţii spirituale îi generează o întreagă teologie, în vremuri de resimţită nevoie a mărturisirii creștine.

Dietrich Bonhoeffer se naște la 4 februarie 1906, în Breslau (azi în Polonia), într-o familie de intelectuali – tatăl său, Karl, un vestit psihiatru și neurolog, iar mama sa, Paula, de origine nobilă. Apartenenţa sa îi va determina și parcursul formativ de mai târziu, inclusiv spiritul critic. Parcursul său educativ se concentrează pe studiul Teologiei, mai întâi la vestita facultate protestantă din Tübingen, apoi la Roma și Berlin. La vârsta de 21 devine doctor în Teologie. După terminarea studiile teologice își începe practica pastorală, mai întâi la Barcelona, apoi la Berlin. În anul 1930, la vârsta de 24 de ani, devine și profesor de Teologie. Pentru o mai bună pregătire, pleacă la New York pentru un stagiu de unsprezece luni. Această perioadă își va pune amprenta pe formarea sa pastorală, mai ales prin experienţa pe care a avut-o în mijlocul celor de culoare din Harlem, unde este nevoit să predice Evanghelia în mij locul unei comunităţi cu o situaţie economică precară. Aici trăiește pe viu adevărul că evanghelia se adresează tuturor, indiferent de statutul social sau economic. Se întoarce în Germania și va preda cursuri de Teologie la Universitatea din Berlin.

Începând cu anul 1933, situaţia politică a Germaniei se schimbă radical odată cu venirea la putere a lui Hitler. Biserica Protestantă se vede prinsă în mijlocul vâltorii politice și se resimte în atitudinea sa tot mai aservită stăpânirii vremii. În paralel, ca reacţie la această atitudine, se formează așa numita „Biserică mărturisitoare”, la care se afiliază și pastorul Bonhoeffer. Faţă de represiunile împotriva evreilor ia atitudine în emisiunile radio, dar își pregătește și o poziţionare în scris, dorind să o susţină public. Biserica, în opinia sa, era cea care trebuia să verifi ce legitimitatea morală a actelor statului nazist, lucru care nu se întâmpla. Începând cu anul 1933, Bonhoeffer devine pastorul alor două comunităţi germane din Londra, timp în care stabilește legături cu structurile ecleziale din străinătate. Din dorinţa de implicare în viaţa religioasă și politică a Germaniei, dar în spirit evanghelic, se informează despre metodele pacifiste ale lui Mahatma Gandhi, intenţionând chiar să facă o călătorie de studiu în India. Provocat de „Biserica Mărturisitoare, în anul 1935, organizează un seminar omiletic într-o locaţie la malul Mării Baltice, apoi în Finkenwalde (actualmente în Polonia). Aflându-se de acţiunile şi legătura sa cu „Biserica Mărturisitoare“, i se retrage dreptul de a preda la Universitatea din Berlin.

Participă și la încercările eșuate de înlăturare a lui Hitler de la cârma Germaniei. Pentru a scăpa de pericolele care se întrevedeau, prietenii îl invită în SUA să predea cursuri de Teologie. Dar, la scurtă vreme revine în Germania, cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Aici, însă, va primi la scurt timp interdicţia din partea regimului nazist de a vorbi în public şi de a scrie.

În ianuarie 1943, Bonhoeffer se logodește cu Maria von Wedemeyer. Însă, două luni mai târziu, este arestat şi închis la închisoarea militară din Berlin-Tegel. Aici va scrie lucrarea sa cea mai cunoscută, colecţia de scrisori către prietenii săi, „Împotrivire şi iertare“, publicată ulterior. De aici va fi mutat într-un buncăr al Gestapo-ului din Berlin, apoi în lagărul de concentrare de la Buchenwald, în apropiere de Weimar, iar în cele din urmă în lagărul de concentrare de la Flossenbürg. În 5 aprilie 1945, Hitler emite ordinul judecării şi executării teologului Dietrich Bonhoeffer, fapt care se va întâmpla în dimineaţa zilei de 9 aprilie 1945. Bonhoeffer, împreună cu alţi opozanţi ai regimului au fost executaţi prin spânzurare. Atitudinea în faţa morţii contribuie la completarea chipului de mărturisitor al pastorului Bonhoeffer. Conform „Christian Today”, unul dintre medicii din lagăr, care a asistat la aplicarea pedepsei capitale, relata că „la locul de execuţie [pastorul Bonhoeffer] a spus din nou o rugăciune și apoi a urcat treptele spre spânzurătoare, curajos și liniștit. În cei aproape 50 de ani în care am lucrat ca medic, cu greu am văzut un om să moară astfel în întregime supus voinţei lui Dumnezeu”.

Tema centrală a mesajului său se sintetizează în diferenţa pe care o face între „harul ieftin” și „harul costisitor”, manifestată în interiorul unei atitudini creștine în faţa nedreptăţilor umane, descrisă de acesta drept „ucenicie”. Nu uităm că, aparţinând comunităţii protestante, „harul”, ca lucrare gratuită, reprezintă miezul învăţăturii sale teologice. Și totuși prin această diferenţiere conceptuală pe care o face, cu nuanţe vădit practice, atitudinale, se apropie de sinergia răsăriteană, invitând la o asumare completă a Evangheliei, indiferent de riscurile personale pe care le poate aduce un astfel de demers. „Harul ieftin” înseamnă diluarea lucrării lui Dumnezeu, cu mână largă, fără șovăieli, fără limite, fără costuri, fără preţ, ca o marfă ieft ină, de duzină. În consecinţă, înseamnă „iertare ieftină, mângâiere ieftină, taine ieftine[2]. Este suficient să crezi și ai primit iertarea, pe linia învăţăturii protestante. Dar o astfel de concepţie simplistă, afirmă acesta, conduce la o „acoperire ieftină a păcatelor”, fără regret, fără dorinţa de eliberare. Înseamnă justificarea păcatului, nu a păcătosului și, în cele din urmă, conduce la tăgăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, tăgăduirea întrupării Cuvântului. Consecinţa imediată este aceea că acest har este fără ucenicie, fără cruce, fără Iisus Hristos.

„Harului ieftin” îi opune Pastorul Bonhoeffer „harul costisitor”, care presupune urmarea fără șovăieli a lui Hristos în taina uceniciei. Este costisitor pentru că cere totul, chiar și viaţa. Este costisitor, pentru că Dumnezeu nu a considerat un preţ prea mare jertfa Fiului Său pentru om. Harul este, până la urmă, Întruparea lui Hristos. Osândește păcatul, dar îl îndreaptă pe păcătos. Însă nu în orice condiţii, aici evidenţiind limpede participarea omului, ci pe cel care, acceptând ucenicia în școala lui Hristos, renunţă la tot ce are pentru Acesta. Ucenicia este un har, iar cel care nesocotește acest lucru și folosește harul spre slăbiciune este condus către înșelare.

Această teologie stă la baza atitudinii sale și contribuie la o anumită viziune asupra Bisericii. Bonhoeffer așează la originea crizei spirituale a vremii sale, din comunitatea sa, adoptarea conceptului de „har ieftin”, tradus într-o atitudine superficială și duplicitară a creștinilor (chiar și la nivel instituţional), care se bucură de efectele harului, dar fără responsabilitate și atitudine publică mărturisitoare. Pe acest fond, acuza lui se ridică împotriva indiferenţei creștinilor faţă de situaţia evreilor și pledoaria pe care o face se îndreptă către o teologie lucrativă îndreptată către cei nedreptăţiţi, marginalizaţi, oprimaţi.

Bucuria evanghelică, promisă de pe urma uceniciei, este o chemare către slujirea celor nedreptăţiţi, dar și către integrarea celor care nedreptăţesc în dragostea lui Dumnezeu, manifestată prin cruce. De aceea creștinul, ca și ucenic al lui Hristos, nu se bucură de altă onoare decât cea care îi vine de la Învăţătorul său, „onoarea crucii”. Datorită teologiei sale curajoase, militante chiar, a avut parte de „această onoare”, primind chiar moartea. Se împlinesc cuvintele sale profetice: „Cine pășește pe drumul uceniciei se supune morţii lui Iisus, își dă viaţa lui morţii. Fiecare chemare a lui Hristos duce la moarte”. În felul acesta teologia sa este validată, iar el se înscrie în categoria „martirilor ecumenici”.

[1] Costul Uceniciei, Editura Pelegrinul, Cluj-Napoca, 2009, p. 53.

[2] Costul Uceniciei, p. 41.

Articol preluat din Revista Renașterea, iunie 2018

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Mai multe din Biografii
Edith Stein și Știința Crucii | Episcopul Benedict

Edith Stein și Știința Crucii | Episcopul Benedict

Sfântul Pavel în Epistola către Galateni (6, 14) va spune lucrul următor: Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume! De aici și principiul de viață și opera de...

Cardinalul Nguyen van Thuan și drumul speranței | Episcopul Benedict

Cardinalul Nguyen van Thuan și drumul speranței | Episcopul Benedict

„Îmi accept crucea și o sădesc, cu propriile mele mâini, în inima mea. Dacă mi-ai permite să aleg, nu aș schimba nimic, pentru că ești cu mine! Nu mă mai tem, căci am înţeles. Eu Te urmez în patima Ta și în învierea Ta”[1]. Acestea sunt cuvintele cardinalului...

Părintele Ioan Iovan, „martorul euharistic” | Episcopul Benedict

Părintele Ioan Iovan, „martorul euharistic” | Episcopul Benedict

Cine m-a apropiat de Liturghie şi de Euharistie, decât Maica Domnului? Cine mi-a dat în gând atunci și acum? Mă cutremur când creștinii vin să-şi spună ofurile. La un moment dat le tremură fața, ochii, încep să plângă, şi pe mine mă topesc! Din asta trăiesc! Doamne,...