Sfântul Andrei Cretanul nu a rămas în conștiința Bisericii doar ca un mare imnograf, ci și ca un măreț melod. Toate imnele sale sunt împărțite în două categorii mari, acoperind toată perioada anului bisericesc: în idiomele și canoane. Pe lângă compoziția imnografică, Sfântul Andrei Cretanul a redactat și o serie de aproximativ 50 de cuvântări la sărbători sau cuvinte encomiastice. Acestea fac referire la sărbătorile praznicelor împărătești din ciclul Triodului și al Penticostarului. O mare parte din omilii sunt dedicate Maicii Domnului, știindu-se faptul că evlavia sfântului față de Maica Domnului era incomensurabilă.

Este numit Canonul cel Mare pentru extensiunea lui, incluzând întreaga istorie a umanității, a Vechiului Testament, cât și a Noului Testament, de la protopărinții Adam și Eva până la cele patru acte mântuitoare: Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea. El conține un continuu și persuasiv îndemn, adresat sufletului, solicitat să facă tot ceea ce îi este cu putință, și cât mai degrabă, în eliminarea răului, a păcatului, a viciului și desăvârșirea binelui, având în față multitudinea exemplelor pe care le oferă întreaga Sfântă Scriptură. Este mai mult decât un text teologic, fie el și unul catehetic pentru analiză și exegeză; este un act, o slujire liturgică, al cărei rost este schimbarea și mântuirea omului, chemat să intre în corul marilor rugători ai Domnului, ca să-și unească glasul cu ei.

Cântarea Canonului este desfășurată pe glasul al II-lea, un glas al smereniei care exprimă pocăința și tânguirea sufletului. Această slujbă, la începuturi, era separată, însă din vremea lui Fotie al Constantinopolului, din secolul al IX-lea, ea a fost introdusă în cadrul Pavecerniței Mari. Consecvent și insistent, Canonul Sfântului Andrei stăruie ca, prin glasul slujitorului care citește Canonul, să determine voința ascultătorilor creștini la fapte demne de numele lor. Se adresează permanent sufletului, ca unul ce cunoaște uimitor de bine abisurile sufletului omenesc. Acest melos îmbibat cu smerenia și sârguința slujitorului trezește conștiința și inimile învârtoșate spre pocăință, dar în același timp trezește și dorința de virtute, de creștere duhovnicească prin păzirea poruncilor mântuitoare. Adresându-se sufletului său, autorul îl strigă să se trezească, să se ridice. Căci lâncezeala aceasta, starea de comoditate, este pentru suflet precum somnul și adormirea, pe când viața duhovnicească este o priveghere neîncetată a conștiinței.

Canonul începe cu imaginea tainei pocăinței și a tânguirii, adică a plângerii păcatelor: „Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu și de împărăția cea de-a pururea fiitoare și de desfătare, pentru păcatele mele”. Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îl cheamă pe om la comuniunea desăvârșită cu El, însă nu printr-o constrângere, ci prin liberul arbitru al omului. Voința omului este cea care decide dialogul cu Dumnezeu; omul alege dacă dorește să-și construiască viața alături de Hristos sau nu. Doar printr-o permanentă stare de jertfă, omul se poate învrednici de cele veșnice; de aceea pocăința este punctul culminant al vieții, pentru că prin ea se dobândește iertarea păcatelor: „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele cele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci, ca un milostiv, dă-mi iertare greșelilor. Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință”.

Precum Taina Liturghiei, scopul central al Canonului este de a trezi în conștiința omului pocăința, chemându-l la desăvârșire, tinzând spre asemănarea cu Dumnezeu. Prin asemănarea cu Dumnezeu ne hristomorfizăm, gustând încă din această viață realitățile veșnice ale Împărăției lui Dumnezeu. Această hristomorfizare are loc prin reînnoirea legământului cu Creatorul: „Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup și oase și suflare de viață; dar, o, Făcătorul meu, Mântuitorul meu și Judecătorul meu, primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc”.

Fărădelegile vechi-testamentare sunt aduse din trecut în prezent, aducându-ne aminte că viciile, răutățile și lepădările din trecut sunt actualizate voit de ființa umană. Ca de pildă, Triodul expune mândria celor care au voit ca, prin ridicarea Turnului Babel, să ajungă la Dumnezeu, însă au fost pedepsiți prin amestecarea limbilor (troparul al XXVIII-lea). Simțul păcătoșeniei nu dispare atunci când credinciosul își vede nestatornicia sa: „Ca tâlharul strig Ție: pomenește-mă; ca Petru plâng cu amar: iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameșul, lăcrimez ca păcătoasa. Primește-mi tânguirea ca oarecând pe a cananeencei”. Îndreptățit și motivat, creștinul cere milă și se smerește, judecându-se singur pentru faptele sale, mai înainte de a fi judecat de Dumnezeu (Peasna a VIII-a, troparul al XXIII-lea). Asemenea gânduri și simțăminte cutremurătoare a avut și Cuvioasa Maria Egipteanca, gânduri care au determinat-o să ia drumul pustiului, unde și-a plâns păcatele, căpătând liniștea și biruind frica Judecății, pentru care și creștinul îi cere ajutorul, zicând: „Cuvioasa Maică Marie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!”. Duminica a cincea a postului este închinată sfintei, iar o serie de strofe, celebrând viața ei, au fost adăugate Canonului de către editorii studiți, probabil spre sfârșitul secolului al IX-lea.

Părintele Alexander Schmemann accentuează rolul Canonului cel Mare, dar și mărturisirea „Am greșit”, care dă sens deplin vieții, spunând că: „Tocmai acesta este rolul, scopul Canonului Mare: de a descoperi păcatul și de a conduce, astfel, către pocăință; să descopere păcatul nu prin definiții și enumerări, ci printr-o profundă meditație asupra istoriei biblice, care este chiar istoria păcatului, a pocăinței și a iertării. Această meditație ne duce într-o cultură spirituală deosebită, ne provoacă la o viziune cu totul diferită asupra omului, a vieții, a scopurilor și a motivației lui. Reface în noi cadrul duhovnicesc în care pocăința devine din nou posibilă”.

Chiar dacă preocupat de cele duhovnicești, Sfântul Andrei a pus în lumină potențialul spiritual al Scripturii citite în cadru liturgic și spre folosul poporului lui Dumnezeu. Sfântul Andrei Cretanul, supranumit și „mistagogul pocăinței”, expune prin Canonul cel Mare atât calea spre îndumnezeirea firii umane, cât și o mărturisire de credință a vremii, a epocii în care monofizismul și monotelismul nu erau în totalitate stopate. Pentru înțelegerea deplină a Canonului, Părintele Alexander Schmemann, cât și Mitropolitul Simeon Koutsa, accentuează regula generală, și anume: citirea și aprofundarea Sfintei Scripturi de către credincioși, învățând din nou cum să intrăm în lumea revelată a Scripturii, hrănindu-ne din ea spre dobândirea virtuților și a faptelor bune.