La ceas aniversar – împlinirea a 104 ani de la naștere – și, deopotrivă, la vreme de comemorare (2025 fiind declarat de Patriarhia română Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea), lectura la care vă invităm este din paginile de memorialistică, de viață transfigurată în cuvânt – din genune spre a se revărsa în azur –, ale scriitorului și mărturisitorului Bartolomeu Valeriu Anania. Fragmentele alese din Memorii (Polirom, 2008) descriu dramaticele trăiri din odioasele temnițe comuniste, care au fost însă și prilej de adâncă mărturisire ale celui ce avea să devină arhiereul Clujului, Mitropolitul Bartolomeu. Fragmentele se regăsesc, citate, și în „Reperele bio-bibliografice – A trăi pentru a-ți povesti viața. Povestea vieții lui Valeriu Anania spusă de el însuși”, precum și în capitolul „În topitoarea temnițelor comuniste”, din cartea Pr. Arhim. Dumitru Cobzaru: Bartolomeu Valeriu Anania (1921-2011). Omul și Istoria (Editura Renașterea și Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2023), o profundă exegeză a complexei personalități a arhiereului și cărturarului Bartolomeu Valeriu Anania, carte despre care Pr. prof. univ. Ioan Chirilă afirmă că depășește „genul strict monografic”, fiind „creuzetul unei istorii a istoriografiei lui Valeriu și al metanoiei mărturisitoare a lui Bart, undeva sub cerurile lumii”.
În capitolul amintit din cartea Bartolomeu Valeriu Anania (1921-2011). Omul și Istoria, autorul scrie: „Fiind un spirit liber, înzestrat cu o verticalitate imposibil de corupt și un iubitor sincer al adevărurilor creștine, tânărul călugăr Bartolomeu a preferat să îndure topitoarea temnițelor comuniste decât să fraternizeze cu un regim ateu și străin de spiritualitatea poporului nostru. Aceasta este tema celui de-al treilea capitol, «În topitoarea temnițelor comuniste», în care am făcut o prezentare a celei mai intense, mai dramatice perioade din viața lui Bartolomeu Valeriu Anania, detenția, mergând pe firul evenimentelor: antecedentele, nefondate, dar stigmatizatoare, arestarea, ancheta – cu interogatoriile interminabile, într-o stare de continuă tortură psihică și, uneori, și fizică –, procesul (atingând absurdul), anii de închisoare, abordând însă și puncte sensibile și controversate precum reeducarea de la Aiud, dar și pe cele inefabile ale creației și ale credinței în temniță. (…) Se va întoarce peste ani în penitenciarul de la Aiud, de data aceasta nu în ipostaza de deținut, cu lanțuri la picioare, ci în calitate de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, purtând însemnele împăraților bizantini.”
La 14 iunie 1958, Anania Valeriu Vartolomeu este arestat sub învinuirea de „instigare contra ordinei sociale”. Urmează luni cumplite de interogatorii, a căror menire era ca declarațiile să fie răstălmăcite într-un limbaj așa-zis „judiciar”, pentru a face posibilă acuzarea oricărui învinuit, oricât de nevinovat ar fi fost. Despre modul în care se desfășurau interogatoriile, ancheta, iată mărturia „învinuitului” Bartolomeu Valeriu Anania: „Tehnica anchetei era aceea de a-ți crea probleme sufletești, de a te ține veșnic încordat, agitat interior; mai precis, tehnica suspansului. Interogatoriul zilei era gradat în așa fel încât, în final, erai pus în fața unor perspective dezastruoase, de iminentă condamnare pentru complot, spionaj, trădare de patrie… La ultima întrebare nu trebuia să răspunzi imediat; urma să te gândești bine, «cu seriozitate, maturitate și simț de răspundere, cu conștiința clară a vinovăției», și să răspunzi a doua zi. Aceasta ar fi însemnat, după opt-zece ore de interogatoriu și alte lungi ore de ședere în capul oaselor sau de învârtire prin celulă, o noapte de nesomn, de gânduri chinuitoare, de coșmaruri: măcinarea zilnică a sufletului, distrugerea lui, depersonalizarea. Am avut suficientă luciditate să realizez toată această tactică diabolică și mi-am zis în minte, după ce am reintrat în celulă: Nu te mai gândești la anchetă! Domnul – după însuși cuvântul Său – te va lumina ce vei răspunde mâine!”
Motivul – inventat de Securitate – pentru care era anchetat este năucitor pentru Bartolomeu Anania, care mărturisește: „Ancheta a luat o nouă turnură, de natură să mă năucească. Cu câțiva ani înainte fusesem, într’adevăr, într’o vizită la mânăstirea Viforâta, lângă Târgoviște, la vremea când maica Veniamina era stareță. Sensibilă la artă – și, poate, cu orgoliul că se cunoaște cu un autor –, ea mă rugase să citesc Miorița într’un fel de cenaclu ad-hoc, și am citit piesa în salonul de la stăreție, în prezența câtorva călugărițe invitate de stareță. Printre acestea se află și maica Olimpiada Lițescu (…). Acum mă pomeneam somat să fac declarații complete despre instigarea la activitate legionară a călugărițelor Veniamina Răducu și Olimpiada Lițescu și despre organizarea, împreună cu ele, a ajutorului legionar în orașul Târgoviște! (…) Totul mi se părea incredibil, din domeniul nebuniei. Mă crezi, iubite cititor, că m’am clătinat? (…) Se învârtea pământul cu mine, l-aș fi vrut deschis, să mă înghită în clipa aceea. (…) Inima mi s’a făcut crâncenă. Am declarat, rece, că nu recunosc nimic.”
Iată două mărturii cutremurătoare, din Memorii, despre cum erau bătuți deținuții politici în închisorile comuniste și despre ce se poate simți închis fiind. Cea dintâi mărturie este descrierea unei torturi la care a fost supus după un interogatoriu: „Când să fi fost? prin octombrie? prin noiembrie? Pierdusem noțiunea timpului și nici acum n’o pot restaura. În după-amiaza aceea avusesem anchetă lungă, până către ora stingerii, și refuzam cu îndărătnicie să-mi recunosc «instigația» de la Târgoviște-Viforâta… (…) Când mi s’au luat ochelarii, mi-am dat seama că mă aflu în camera de tortură, (…) se afla deci la subsol, în centrala termică a clădirii. (…) Mi s’a ordonat să-mi las în jos pantalonii și izmenele și să-mi scot pantofii. Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s’au legat mâinile în față, apoi mi s’au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s’a vârât o rangă de fier. Doi inși au ridicat ranga de capete și m’au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simțit o arșiță grozavă, a flăcărilor ce suflau nebunește), apoi între două capre de lemn pe care se rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos, începeam să simt sângele în tâmple. Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o întrebare, ce știu eu despre banii pe care patriarhul îi are în băncile din străinătate. Nu știam nimic, atunci auzeam întâi de așa ceva. (…) Au început loviturile, una după altă (…). Câte lovituri să fi fost? Am leșinat.”
Finalul acelei torturi cumplite este descris astfel de autorul Memoriilor: „O ploaie de lovituri, din amândouă părțile, ritmic, ca pe nicovala potcovăriei, s’a năpustit pe tălpile mele. Atunci am început să urlu, și-mi era rușine de mine, și nu voiam să urlu, și urlam îngrozitor. Atunci mi-au pus pantofii în picioarele deja tumefiate, au luat răngi grele de fier și m’au lovit cu ele peste tălpile pantofilor, și durerea de acum era mai mult mai cumplită decât cele dinainte: când îmi izbeau călcâiele simțeam lovitura în cap, scursă prin șira spinării, și ostenisem urlând și-mi ziceam că mor.”
După cum Hristos te poate face liber și în cea mai grea temniță, tot așa propria cădere sufletească poate deveni cel mai greu întuneric. Relatarea, în Memorii, a celei mai adânci căderi a sa este impresionantă: „Am căzut, încetul cu încetul, într’o stare de adâncă depresiune sufletească, îmi era silă de mine și de toți oamenii. Îmi veneau în minte, tot mai stăruitor, toți prietenii pe care – cu prilejul citirii dosarului – îi descoperisem a fi fost informatori sau martori împotrivă-mi; numele lor se grămădeau, vinovate, într’o noapte a cugetului… Ideea sinuciderii nu m’a încercat niciodată, dar atunci m’a încercat un gând și mai grozav, să renunț la lumina ochilor, să nu mai văd o omenire care nu mai merită să fie văzută. Trebuia să-mi înțep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu. Îmi trebuia un obiect ascuțit. Frecată îndelung de piciorul aspru al măsuței de beton, de lângă pat, coada periuței [de dinți] putea deveni o andrea cu vârful bine ascuțit. Eram gata. Am ațipit. Eram în picioare pe o plută care luneca în susul unei ape… și, deodată, lângă mine a apărut Milica, sora mea care murise oarbă la 16 ani. Atunci am auzit-o pe Milica: Și nu uita: n-ai dreptul să-i fii altuia povară!… M-am trezit, mi-am adus aminte tot visul, și mă trezeam nu numai din somn, ci și dintr’un fel de buimăceală a spiritului, dintr’o noapte a lucidității. Și de atunci continui să văd.”
În temniță, pe lângă credința în Hristos, ceea ce l-a menținut liber, sau pe jumătate liber, cum spune el însuși, a fost creația, scrisul. Jilava, închisoarea de tranzit, a devenit „Academia bucuriilor intelectuale”, cum o va o numi în Memorii: „Eram peste douăzeci – dacă nu treizeci – în celulă, și toți cu condamnări grele, de la 25 de ani în sus. Majoritatea erau intelectuali. (…) Ceasurile noastre de seară, dintre numărătoare și stingere, le umpleam cu povestiri, prefăcându-ni-le în adevărate șezători culturale. Fiecare spunea, pe rând, ce știa din specialitatea sau experiența lui. În cele vreo trei luni cât am stat la Jilava, am ascultat povestindu-se zeci de cărți, filme, teorii filosofice, un curs universitar despre structura luminii și patru-cinci conferințe despre operele de artă din Florența. Când mi-a venit rândul, am povestit Miorița, ceva din Du-te vreme, vino vreme!, apoi… a venit vorba de mânăstirile românești. Așa s’a născut, acolo, în subpământeana Jilavă, cartea Salba Carpaților, pe care o tot port de atunci în suflet și pe care intenționez să încep s’o scriu…” Este vorba despre Amintirile peregrinului apter…
În temnița de la Aiud, în care urma să-și execute pedeapsa de condamnat politic de 25 de ani de muncă silnică, eliberat fiind după șase ani și două luni, prin decret general de grațiere, „scrie pe creier”, adică își fixează în memorie piesele de teatru Steaua Zimbrului și Meșterul Manole și nenumărate poezii: „Am revenit la primele mele unelte, cerebrale, de lucru literar, la care nu gândeam că o să mă întorc vreodată. La început a fost extrem de greu să-mi fac creierul tăbliță și să «scriu» pe el…”
Lumina lăuntrică a cuvântului creator și deopotrivă lumina lăuntrică a cuvântului lucrător al credinței se vor revărsa în lume, împlinite, odată cu eliberarea din temniță și până în clipa înveșnicirii sale. Pentru concluzie, revenim la cuvintele Pr. Arhim. Dumitru Cobzaru, din cartea Bartolomeu Valeriu Anania (1921-2011). Omul și istoria: „Evocarea acestui moment din viața lui Bartolomeu Valeriu Anania este un demers actual, mai ales în vremurile de astăzi, când moralitatea tinde a se relativiza, iar secularizarea își revendică drepturi fără de hotar. Totodată, această rememorare are menirea să pună în lumină faptul că Mitropolitul Bartolomeu, chiar și în cele mai mizere și extreme condiții de viață umană – închisoarea comunistă – a continuat să fie un artist al cuvântului și, deopotrivă, un slujitor al Logosului, creând literatură, pe tablele minții sale, și predicând cuvântul lui Dumnezeu, prin codul morse bătut în calorifer, în mințile și inimile (tablele de carne) ale colegilor de suferință.”
Cuvântul Mitropolitului Bartolomeu Anania, izvorât din trăirea-mărturisire, cuvânt mereu viu, după mai bine de un veac de la nașterea sa și peste veacuri, și-a înveșnicit zborul, nu înainte însă de a-și fi luat rămas bun, la aniversarea a 80 de ani, cu sentimentul adânc al datoriei de a mulțumi și cu un splendid îndemn, pe care vă invităm să-l ascultați.
