…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Omul contemporan, tot mai mult prizonier propriei singurătăți, merge în căutarea unor energii care pot să substituie slăbiciunea ideologiilor de astăzi. Are nevoie de o voce care să proclame speranța, are nevoie de voință spre a ajunge la convingeri puternice. În adâncul inconștientului său își dorește o întoarcere la valorilor spirituale pe care cultura laică nu știe să i le mai îngăduie. Are nevoie de răspunsuri privitoare la semnificația vieții, iar tentativele lui de a le afla prin intermediul rațiunii, al științei, al filosofiei, au eșuat. Și tocmai conștiința limitei, a finitudinii, te poartă spre supranatural.
Această expresie („Conștiința limitei te poartă la supranatural!”) este profundă și filosofică, iar sensul ei poate fi interpretat ramificat. „Conștiința limitei” înseamnă conștientizarea limitelor propriei ființe: limitele rațiunii umane, limitele percepției senzoriale, limitele vieții materiale. Recunoașterea acestor limite te poate deschide către dimensiunea spirituală, spre o realitate mai înaltă, mistică și transcendentă, sau pur și simplu către ideea că nu totul poate fi explicat strict rațional, că există supra-rațional. Acest adevăr rezonează cu gândirea multor filosofi și a misticilor care susțin că adevărata cunoaștere începe acolo unde se termină certitudinea arogantă, semeață: pretenția de a ști deja, te împiedică să mai înveți și să mai constați, ceea ce nu ști… și ai putea descoperi în viitor.
Mircea Eliade vorbea despre hierofanii – apariții ale sacrului într-un spațiu profan, accesibile doar celui care „vede” dincolo de aparențe. Eliade, Blaga, Heidegger și alții au arătat că simplul fapt al conștientizării limitelor raționalului poate deschide drumul spre revelație. Doar când înțelegi că rațiunea și simțurile tale sunt instrumente limitate ești pregătit să percepi ceea ce e dincolo de ele — supranaturalul, sacrul sau adâncurile credinței.
Un exemplu grăitor din trecut, care ilustrează ideea că „doar conștiința limitei te poartă la supranatural”, este „noaptea de foc” din viața lui Blaise Pascal (1623–1662), mare matematician, fizician și filosof francez. Pascal era un geniu al rațiunii – unul dintre întemeietorii calculului probabilităților și al teoriei presiunii. Până la 31 de ani era un exponent exclusiv al științei și al logicii. A trăit însă o experiență mistică care i-a schimbat complet viața: în noaptea de 23 noiembrie 1654, Pascal a avut o experiență extatică, pe care el o descrie ca: „Foc. Mi s-a arătat Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor și al savanților…”. Această trăire l-a făcut să abandoneze cercetarea științifică pentru teologie și pentru reflecție asupra Divinității.
Pascal, în culmea gândirii raționale, a recunoscut limitele minții umane și, în acea „limită”, a avut acces la ceva mai mare – supranaturalul. El însuși a scris mai târziu în „Cugetări”: „Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște.” „Dumnezeu cunoscut cu inima: aceeasta este credința adevărată!”. Conștient de limitele cunoașterii raționale, Pascal a fost „purtat” într-o experiență a sacrului – brusc, fulgerător, inexplicabil.
Lucian Blaga, în poemul renumit, spune: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Ci eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…” Aici, conștiința limitei rațiunii devine poartă spre miracol. El nu vrea să distrugă misterul cu logică, ci să-l păstreze viu, pentru a-l trăi poetic, existențial, aproape religios. Blaga recunoaște că rațiunea este limitată și tocmai această recunoaștere îl apropie de supranatural, sacru, transrațional. El trăiește „dincolo de limită” prin poezie și metafizică, nu prin demonstrație științifică. Numai când accepți că lumea nu poate fi epuizată de rațiune, ești gata să pătrunzi în misterul ei profund – acolo unde locuiește sacrul. „Misterul este o realitate pozitivă, nu o simplă lipsă de cunoaștere” spune Lucian Blaga în „Trilogia cunoașterii”.
Mircea Eliade poate părea mai clar și mai direct decât Blaga, pentru că el nu se exprimă poetic, ci fenomenologic și religios, explicând concret cum apare sacrul în viața omului. El vehiculează ideea de „ieșire din profan”. Consideră că sacrul apare doar când omul devine conștient de limitele existenței sale „profan-everyday” și accede la o dimensiune mai profundă a realității: „Pentru omul religios, spațiul nu este omogen. Există spațiu sacru și spațiu profan.” („Sacrul și profanul”)
Aceasta înseamnă că nu toată realitatea e egală în valoare: spațiul sacru este „ruptura” de cotidian, de obișnuit, apare doar când omul recunoaște că lumea profană este limitată – și simte nevoia de altceva: de transcendență. Când are o trăire intensă sfântă, omul devine sensibil la religios. Acesta e un „ierofanie” – manifestarea sacrului într-un loc sau spațiu. La Eliade, limita este tocmai experiența cotidianului care nu mai satisface – iar răspunsul este căutarea sacrului. Când omul își recunoaște golul, limitele, neputința, apare misterul, revelația, iero-fania. Cu alte cuvinte, „sacrul nu se arată celui care crede că știe totul, ci doar celui care simte că îi lipsește ceva. Când omul devine conștient că lumea obișnuită nu-i ajunge, atunci, tăcut, sacrul se lasă întrezărit.”
O să încheiem enumerând câteva aforisme, filtrate prin gândirea lui Blaga și Eliade și fertilizate mistic: „Sacrul nu coboară în cel care crede că poate explica totul, ci în acela care întreabă fără speranță de răspuns.” „Numai când ești golit de certitudini, devii vas pentru revelație.” „Nu poți intra în mister cu armele rațiunii.” „Limita nu este zidul final, ci poarta care așteaptă să fie deschisă.” „Supranaturalul nu urlă; el șoptește acolo unde tăcerea e totală.” „Omul care nu se teme de nimic nu va vedea niciodată sacrul. El e deja orb.” „Când lumea pare a fi prea clară, ceva din divin se retrage.” „Miracolul începe acolo unde logica se rușinează.”
