Viața duhovnicească a creștinilor: clerici, monahi și mireni (laici) deopotrivă, este amenințată de trei dușmani: acedia (plictiseala), rutina și inerția. Acedia este o oboseală spirituală care face ca rugăciunea să pară fără sens, iar lucrurile duhovnicești să devină împovărătoare. Creștinul cuprins de acedie își pierde bucuria credinței și caută evadarea în distracții și activități fără profunzime. Acedia este periculoasă pentru că paralizează dorința de a merge mai departe pe calea vieții duhovnicești. Rutina apare atunci când faptele bune, rugăciunea și participarea la viața liturgică a Biericii se transformă în gesturi mecanice, lipsite de atenție și trăire interioară, și în obiceiuri care nu mai hrănesc sufletul. Inerția este starea de nemișcare lăuntrică, refuzul și incapacitatea de a face un pas înainte. Inerția ne ține pe loc, ne face să acceptăm mediocritatea duhovnicească fără a mai lupta pentru ieșirea din această stare. De cele mai multe ori, acedia duce la rutină, rutina la inerție, iar inerția adâncește și mai mult acedia. Ieșirea din acest cerc vicios se face prin dorul după Dumnezeu, rugăciune sinceră, spovedanie neformală, sfat duhovnicesc și pași mici și concreți, făcuți cu răbdare și credință.

În cele ce urmează mă voi opri asupra primului remediu indicat: dorul sau tânjirea după Dumnezeu. Pentru a înțelege ce este dorul după Dumnezeu este necesar să știm ce este dorul în sine. Dorul este o dorință sau năzuință puternică, este starea sufletească a celui ce tinde sau aspiră la ceva sau după cineva. Cuvântuldorință are două componente: una negativă și una pozitivă. Verbul latin desidero, de la care derivă cuvântul dorință evidențiază latura negativă (desidero = a simți lipsa a ceva). Dorul se naște atunci când omul simte că îi lipsește ceva esențial. Nu orice lipsă naște dorul, ci aceea care care atinge inima. De aceea dorul este dureros, dar și prețios: el arată că sufletul este viu și capabil de iubire.

Cuvântul grec sinonim ποθέω indica la origine mișcarea de alungire sau întindere în afară a sufletului, accentuând aspectul pozitiv al dorinței, a dori intens. Pentru filosofii stoici dorința este o aspirație spirituală a sufletului care se extinde în timp, nerăbdător să atingă ceea ce dorește peste măsură. Dorul este mișcare, nu stare fixă. Dorul nu te lasă pe loc, el  cheamă, atrage și împinge ființa înainte. Chiar și când pare tăcut, dorul lucrează în adânc, orientând viața. Lipsa dorului înseamnă stagnare și moarte sufletească. Acest sens al cuvântului ποθέω îl întâlnim în textul biblic care spune că în această lume suntem ca niște exilați care tânjesc după casa cea nefăcută de mână, veșnică, din ceruri: Căci știm că dacă acest cort, locuința noastră pământească se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri. Căci de aceea și suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer, dacă totuși vom fi găsiți îmbrăcați, iar nu goi. Căci noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiați, de vreme ce dorim nu să scotem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghițit de viață  (2 Corinteni 5: 1-4). Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evrei 13:14). Ambele valențe de semnificație ale cuvântului dor le găsim și în cartea Psalmilor. În Psalmul 41, versetul 1 este revelat aspectul pozitiv al dorinței: În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. În schimb versetul 2 al aceluiași psalm exprimă dorința în sens negativ, de lipsă, de simțirea setei, adică a absenței lui Dumnezeu: Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu? Dorul este semnul orientării inimii, el descoperă centrul lăuntric al omului, căci ceea ce dorim arată cine suntem. Dorul este dovada că omul nu este închis în sine, că este făcut pentru relație, pentru depășirea limitelor proprii. Din perspectivă duhovnicească, dorul ultim al omului este după Dumnezeu, chiar dacă uneori este rătăcit sau ascuns sub alte dorințe.

Dorul după Dumnezeu este chemarea cea mai adâncă a inimii omenești. El nu este o simplă emoție religioasă, nici o stare de entuziasm pasager, ci mișcarea lăuntrică prin care sufletul caută Izvorul vieții Sale. Dorul după Dumnezeu este motorul care propulsează și dinamizează viața noastră duhovnicească. Acest dor nu caută neaparat mângâieri sau trairi duhovnicești înalte. El așteaptă tăcerea, uscăciunea sufletească și lupta, fără a abandona căutarea. Tocmai această răbdare îl purifică de egoism și îl face autentic. Dorul după Dumnezeu dă creștinului avântul necesar pentru a depăși dificultățile și obstacolele și de a atinge țelurile vieții duhovnicești. Prin intermediul dorinței după Dumnezeu ne putem lărgi ninima, astfel încât să putem fi umpluți de harul lui Dumnezeu.

Dorul după Dumnezeu naște râvna. Toate lucrările exterioare: rugăciunea personală, slujirea liturgică, activitățile pastoral-misionare, ascultările monahale și orice faptă bună, ar trebui să fie expresia firească a râvnei lăuntrice care arde în inimile noastre.  Pentru cei ce urmează căile acestei lumi dorul după Dumnezeu și râvna pentru cele sfinte sunt de neînțeles și chiar de nesuportat. Poruncile lui Dumnezeu sunt de nesuferit pentru omul psihic (firesc), fiindcă îi cere să urască tocmai lucrul pe care el se sprijină, anume lumea aflată sub stăpânirea celui rău (1 Ioan 5:19). Poruncile dumnezeiești sunt de nepurtat mai ales pentru o inimă strâmtă și împietrită din pricina propriei răceli sufletești. Dar când Dumnezeu este lăsat să ne încălzească și să ne lărgească inima, atunci urmăm cu bucurie calea poruncilor Lui: Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea (Psalmul 118:32). Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne încredințează că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci ușoare, atunci când toată dorirea noastră se îndreaptă spre Domnul. De exemplu, Sfîntul Cuvios Sofronie Athonitul de la Essex spunea că aștepta cu nerăbdare ostenelile ascetice din Postul Mare ca pe un minunat praznic duhovnicesc. Din nefericire pentru lumea modernă a cam dispărut elementul pozitiv al dorinței după Dumnezeu, rămânând doar golul și nostalgia după Dumnezeu. Sufletul meu tânjește după Dumnezeu și Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era bucuros și senin, și vrăjmașul n-avea intrare la mine. Dar acum duhul cel rău mă tulbură și de aceea eu tânjesc după Domnul, sufletul meu se avântă spre Dumnezeu și nimic de pe pământ nu mă poate bucura și nimic nu poate mângâia sufletul meu.[1]

Dumnezeiasca râvnă este cheia care ne ajută să-i înțelegem pe sfinți. Pentru Sfântul Cuvios Siluan Athonitul nevoințele ascetice sunt expresia iubirii față de Dumnezeu. Dumnezeiasca râvnă ne ocrotește și ne păzește de multe ispite rele. De exemplu, unii oameni înclină să observe numai lucrurile negative din jurul lor, în schimb cei care au gândul mai mult la Dumnezeu, nici nu le zăresc. Întruchiparea desăvârșită a râvnei sfinte este Mântuitorul nostru Iisus Hristos care a luat biciul pentru a curăți Templul lui Dumnezeu. Așa să ne curățim și noi templul inimii folosind biciul cuvântului Său mântuitor (Sfânta Scriptură) și dumnezeiescul Său Nume (Rugăciunea inimii).

[1] Cuv. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, cap. XVIII. Tânguirea lui Adam, p.