Două texte și un impas

de | iun. 12, 2015 | Editorial

Într-un volum de idei şi atitudini literare din 1974 (Misiunea scriitorului contemporan, antologie de Antoaneta Tănăsescu), Geo Bogza publică două, mai exact e prezent cu două texte: A fi scriitor şi Ştiinţă şi poezie. În primul, reporterul imaginează o discuţie cu doi confraţi, surprinzători de tineri. Ei, o nouă generaţie, el, autorul consacrat, venind „dintr-o mare furtună”. Şi, părându-i-se că partenerii de dialog regretă faptul „de a nu fi prins şi ei ceva din acel tumult al istoriei”, exclamă în stilul său retorico-patetic: „Bine, dar voi veţi apuca anul 2000”. Pretinsa discuţie avea loc în 1954, un an de la moartea lui Stalin. Cu siguranţă, invitaţia de a călători în timp, spre graniţa noului mileniu, era o inteligentă provocare. Adresată unor începători în ale literaturii, formaţi şi educaţi în cea mai cumplită perioadă a ideologiei totalitare. Ce se afla, prin urmare, la capătul jumătăţii de veac, pe care Bogza însuşi l-a traversat ca un Orion peste lumile îngheţate? Cum îşi imagina el că va fi acel început tulburător şi grav, aureolat de grandoare şi măreţie? Cum vedea trecerea de la secolul „cu tălpi de mucava” la clipa „inimaginabilelor festivităţi” ale intrării în anul 2000? Cum îşi imagina alunecarea din noi spre „rotunjimea de gigantică sferă” a acelui an, în care tinerii confraţi aveau să intre peste cinci decenii? Sfârşitul şi începutul de mileniu urma să fie, scrie Bogza, un cutremur de frumos şi o istorie în stare de vis. Cu glasurile morţii stinse şi cu duhurile rele stăpânite de dragostea universală. O planetă în flăcările iubirii şi în îmbrăţişarea de frumos a jertfei: „focuri de artificii izbucnind de pe podişurile Americii, odată cu acelea din Africa şi din Siberia”, „reflectoare puternice încrucişându-se pe deasupra Atlanticului şi a Himalaiei”, spus altfel, „o uriaşă şi strălucitoare horă a popoarelor”. Suntem în plină eternitate a unor utopii, a unor orologii care nu bat pentru întâia oară, în opera lui Bogza, cu o grandoare aproape halucinantă.

Cum li s-o fi părut celor doi tineri somptuozitatea lirică a acestor cuvinte? Lor care se confruntau încă cu cenzura, directivele de partid şi simulacrul libertăţii politice. Frumoase, fără îndoială. Dar finalul de articol e unul de pedagogie literară: scriitorul nu trebuie să observe doar realitatea, ci s-o ajute cu scrisul „în sensul în care urmează să se transforme”. Să nu fi ştiut el, fostul avangardist, sensul în care urma să evolueze această realitate? Să se fi lăsat într-atât furat de imaginea stereotipă a mulţimilor care urcă în lumină, încât să fi uitat că el însuşi se declarase cândva un antidot al romantismului? Pusă altfel problema: cum poţi împrumuta altora ceva din sufletul tău inflamabil? Şi până unde accepţi tu însuţi, ca scriitor, să devii captiv al propriilor tale cuvinte („Urcaţi! E timpul să urcaţi!”), uitându-le pe cele despre crimă, cinism, violenţă, josnicie, cruzime, exasperare, agonie şi revoltă, care i-au adus celebritatea? Fiindcă, acesta este secolul XXI, cel al nitroglicerinei şi al muribunzilor, al noului iluminism ateist, al globalizării răului, al identităţilor în construcţie (gay, same sex marriage) şi al disoluţiei valorilor clasice,  nu cel al focurilor de artificii şi al potenţialului de neînchipuit al măreţiei. Ce-ar fi spus Bogza, dacă trăia, despre istoria devorată de propria ei nebunie şi despre lumea fumegândă ca un crematoriu în delir. Ce-ar fi spus, dacă cineva i-ar fi atras atenţia că omenirea experimentează deja nesăbuinţa amputării rădăcinilor şi a conştiinţei sale? Cât de curând, mai curând decât şi-ar fi putut imagina autorul, presupusa horă strălucitoare a popoarelor a devenit o fatalitate a dezastrului şi a zădărniciei.

Ultimele articole

Mai multe din Editorial
Programul duhovnicesc al părintelui Thomas Hopko

Programul duhovnicesc al părintelui Thomas Hopko

În urmă cu o săptămână scriam aici despre sfaturile părintelui Thomas Hopko privind nevoinţa personală. Erau primele gânduri dintr-un set de 55 de maxime care aduc o perspectivă lucidă, realistă, aplicabilă asupra ascezei. Învăţăturile sintetice ale părintelui Thomas...

Datoriile noastre şi deficitul de încredere

Datoriile noastre şi deficitul de încredere

Criza creditelor şi a datoriilor populaţiei continuă să rămână un subiect dramatic pentru mulţi dintre semenii noştri şi o mare dilemă pentru autorităţi, care par tot mai incapabile de a găsi soluţii. Pe de-o parte ne lovim de lipsa de orizont a datornicilor, iar pe...

Starețul Tadei de la Vitovnița și disciplina minții

Starețul Tadei de la Vitovnița și disciplina minții

La întrebarea care i se punea mereu privind sursa bolilor, a dezechilibrelor și a lipsei de entuziasm în societatea noastră contemporană, Starețul Tadei de la Vitovnița, ca un fin psiholog, pe linia tradiției ascetice consacrate, invoca legătura dintre gândurile...

Avem vreun beneficiu după numărul mare de biserici?

Avem vreun beneficiu după numărul mare de biserici?

Nu mai este o noutate pentru nimeni faptul că numărul de biserici din ţara noastră îl depăşeşte pe cel al şcolilor şi spitalelor, şi în faţa acestui paradox al societăţii româneşti încă mai sunt căutate explicaţii, dar mai ales posibili vinovaţi. Şi, ca un reflex,...

Făuritorii idealului național

Făuritorii idealului național

Discuțiile iscate în jurul Primului Război Mondial încing din nou spiritele, iar vocile amorțite, de până acum, ale nemulțumiților se fac din nou auzite. Încercam, în cadrul unei mese rotunde, să argumentez faptul că, atunci când vorbim despre războaie și revoluții,...

Părintele Thomas Hopko despre nevoinţă

Părintele Thomas Hopko despre nevoinţă

La sfârşitul lunii martie a acestui an a trecut la cele veşnice părintele Thomas Hopko (28 martie 1939 - 18 martie 2015), unul dintre cei mai cunoscuţi profesori din vechea gardă a Institutului „Sfântul Vladimir“ din Statele Unite. El însuşi a fost studentul unor...