Două texte și un impas

de | iun. 12, 2015 | Editorial

Într-un volum de idei şi atitudini literare din 1974 (Misiunea scriitorului contemporan, antologie de Antoaneta Tănăsescu), Geo Bogza publică două, mai exact e prezent cu două texte: A fi scriitor şi Ştiinţă şi poezie. În primul, reporterul imaginează o discuţie cu doi confraţi, surprinzători de tineri. Ei, o nouă generaţie, el, autorul consacrat, venind „dintr-o mare furtună”. Şi, părându-i-se că partenerii de dialog regretă faptul „de a nu fi prins şi ei ceva din acel tumult al istoriei”, exclamă în stilul său retorico-patetic: „Bine, dar voi veţi apuca anul 2000”. Pretinsa discuţie avea loc în 1954, un an de la moartea lui Stalin. Cu siguranţă, invitaţia de a călători în timp, spre graniţa noului mileniu, era o inteligentă provocare. Adresată unor începători în ale literaturii, formaţi şi educaţi în cea mai cumplită perioadă a ideologiei totalitare. Ce se afla, prin urmare, la capătul jumătăţii de veac, pe care Bogza însuşi l-a traversat ca un Orion peste lumile îngheţate? Cum îşi imagina el că va fi acel început tulburător şi grav, aureolat de grandoare şi măreţie? Cum vedea trecerea de la secolul „cu tălpi de mucava” la clipa „inimaginabilelor festivităţi” ale intrării în anul 2000? Cum îşi imagina alunecarea din noi spre „rotunjimea de gigantică sferă” a acelui an, în care tinerii confraţi aveau să intre peste cinci decenii? Sfârşitul şi începutul de mileniu urma să fie, scrie Bogza, un cutremur de frumos şi o istorie în stare de vis. Cu glasurile morţii stinse şi cu duhurile rele stăpânite de dragostea universală. O planetă în flăcările iubirii şi în îmbrăţişarea de frumos a jertfei: „focuri de artificii izbucnind de pe podişurile Americii, odată cu acelea din Africa şi din Siberia”, „reflectoare puternice încrucişându-se pe deasupra Atlanticului şi a Himalaiei”, spus altfel, „o uriaşă şi strălucitoare horă a popoarelor”. Suntem în plină eternitate a unor utopii, a unor orologii care nu bat pentru întâia oară, în opera lui Bogza, cu o grandoare aproape halucinantă.

Cum li s-o fi părut celor doi tineri somptuozitatea lirică a acestor cuvinte? Lor care se confruntau încă cu cenzura, directivele de partid şi simulacrul libertăţii politice. Frumoase, fără îndoială. Dar finalul de articol e unul de pedagogie literară: scriitorul nu trebuie să observe doar realitatea, ci s-o ajute cu scrisul „în sensul în care urmează să se transforme”. Să nu fi ştiut el, fostul avangardist, sensul în care urma să evolueze această realitate? Să se fi lăsat într-atât furat de imaginea stereotipă a mulţimilor care urcă în lumină, încât să fi uitat că el însuşi se declarase cândva un antidot al romantismului? Pusă altfel problema: cum poţi împrumuta altora ceva din sufletul tău inflamabil? Şi până unde accepţi tu însuţi, ca scriitor, să devii captiv al propriilor tale cuvinte („Urcaţi! E timpul să urcaţi!”), uitându-le pe cele despre crimă, cinism, violenţă, josnicie, cruzime, exasperare, agonie şi revoltă, care i-au adus celebritatea? Fiindcă, acesta este secolul XXI, cel al nitroglicerinei şi al muribunzilor, al noului iluminism ateist, al globalizării răului, al identităţilor în construcţie (gay, same sex marriage) şi al disoluţiei valorilor clasice,  nu cel al focurilor de artificii şi al potenţialului de neînchipuit al măreţiei. Ce-ar fi spus Bogza, dacă trăia, despre istoria devorată de propria ei nebunie şi despre lumea fumegândă ca un crematoriu în delir. Ce-ar fi spus, dacă cineva i-ar fi atras atenţia că omenirea experimentează deja nesăbuinţa amputării rădăcinilor şi a conştiinţei sale? Cât de curând, mai curând decât şi-ar fi putut imagina autorul, presupusa horă strălucitoare a popoarelor a devenit o fatalitate a dezastrului şi a zădărniciei.

Ultimele articole

Mai multe din Editorial
Aşteptarea cu rafinament a Apocalipsei

Aşteptarea cu rafinament a Apocalipsei

Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, mult timp interzisă, canonică în cele din urmă, a suscitat interesul și a aprins imaginația multora prin cadrele și scenele prezentate. Tema e evidentă, Eshatonul, Venirea în Slavă a Mântuitorului. Așteptată cu emoție și...

Să presupunem că Dumnezeu există…

Să presupunem că Dumnezeu există…

            Numărul argumentelor în favoarea existenței lui Dumnezeu s-a diminuat odată cu trecerea timpului, pe măsură ce forța lor a scăzut, nemaiputând promite validitate. Perspectiva logică pare a-L fi pierdut pe Dumnezeu, iar a dovedi celor necredincioși, doar pe...

În căutarea duhului pierdut al Crăciunului

În căutarea duhului pierdut al Crăciunului

„Dumnezeu S-a îmbrăcat în firea umană ca, venind între noi, să ne înveţe şi, învăţând, să ne arate acele lucruri pe care noi nu le putem vedea” (Sfântul Ioan Hrisostom) Paradoxul   şi misterul Întrupării Naşterea lui Hristos este, prin excelenţă, un eveniment teologic...