Dr. Iosif Gall (1839-1912), un mecenat clujean uitat

de Documentare

„Știe toată lumea că românului cele mai scumpe odoare sunt: Biserica și limba, pentru înflorirea lor toți ne unim pururea”.

Această frază a fost rostită de magnatul român Iosif Gall, în 11 martie 1900, în cadrul adunării de constituire a parohiei ortodoxe române din Budapesta. O declarație similară făcuse Emanuel Gojdu, cu patru decenii mai devreme. Cu toate că par astăzi desuete, trebuie să recunoaștem că pentru generația lui Gojdu și Gall, ca, de altfel, pentru cele ale stră-străbunicilor noștri, aceste declarații au reprezentat expresia clară și concisă a matricei lor identitare, creștine și românești. Această realitate istorică incontestabilă ne ajută, pe noi cei din secolul 21, să înțelegem lupta îndelungată pe care au dus-o pe tărâm bisericesc și național, cultural și politic în modernitate. Spre deosebire de alți politicieni și mecenați români ai vremii sale, Iosif Gall este un nume prea puțin cunoscut astăzi, de aceea am considerat oportună evocarea sa în acest an dedicat filantropilor ortodocși români[1].

Iosif Gall s-a născut în 4 aprilie 1839 la Cluj, în familia părintelui Grigorie Gal (1805-1851) – paroh și protopop ortodox al Clujului între 1829-1851 – și a Carolinei Stan de Ineu († 1904). Rămași orfani, cei patru copii minori ai familiei Gall, Ioan, Iosif, Nicolae și Iuliana, au fost luați sub aripa protectoare a episcopului Andrei Șaguna, care s-a îngrijit, ca un al doilea părinte, de educația și realizarea lor în viață, atât în plan profesional, cât și în cel familial. Pe Ioan și Iosif i-a susținut să-și finalizeze studiile gimnaziale, liceale și superioare la Cluj, Sibiu și Viena, pe Nicolae l-a sprijinit să-și afle un rost în România ca funcționar al CFR-ului, iar pe Iuliana a povățuit-o în viața de familie prin căsătoria contractată cu judecătorul Vasile Ranta din Bistrița. Elev eminent al liceului regesc din Cluj, episcopul Șaguna l-a îndemnat pe Iosif Gall să îmbrățișeze o carieră juridică, susținându-l financiar în timpul studiilor la Academia de Drept din Sibiu și la Universitatea din Viena, unde l-a dus cu propria-i trăsură. Acolo, în 1860, tânărul clujean și-a finalizat studiile prin susținerea doctoratului și dobândirea titlului academic de „doctor juris” al Almei Mater Rudolphina.

Tânărul jurist și-a început cariera ca avocat stagiar, apoi a ajuns funcționar la Cancelaria Aulică a Transilvaniei din Viena (1861-1867), referent la Ministerul de Justiție (1867), la Tribunalul suprem transilvănean (1868) și la Curtea de Casație (1869) din Budapesta. În anul următor, la vârsta de numai 32 ani, a ajuns judecător la Tabla regească din capitala Ungariei, iar după câțiva ani a fost transferat în funcția de consilier la Curtea de Casație unde a activat până în 1881, când a demisionat, renunțând la cariera juridică pentru cea politică. Activitatea sa juridică de 15 ani în slujba instanțelor maghiare a fost apreciată elogios de către contele György Mailáth (1818-1883), președintele Înaltei Curți din Budapesta, de presa vremii și de către autoritățile politice, Iosif Gall fiind decorat de către împărat cu Ordinul Coroana de Fier, clasa a III-a, pentru meritele deosebite în domeniul justiției.

Decizia de a abandona cariera juridică, de a-și permite să renunțe la pensie și apoi de a se lansa în politică a fost luată de Iosif Gall la foarte scurtă vreme după căsătoria cu Ecaterina de Agora, încheiată la Budapesta în 5 octombrie 1879. Descendentă a unei bogate familii din Banat, zestrea Ecaterinei a constat într-o moșie de 870 ha la Lucareț, în comitatul Timiș, și o altă proprietate aflată în Croația la Ribnik, pe care o moștenise în urma morții primului ei soț, Ioan Dobran. De altfel, biograful lui Gall, Teodor Păcățian subliniază că prin căsătoria cu Ecaterina de Agora, Iosif Gall și-a asigurat atât o viață casnică fericită și liniștită, cât și o situație materială prosperă. Pe de altă parte, prin unirea destinului său cu Ecaterina de Agora, Iosif Gall a reușit să pătrundă în cercurilor aristocratice și guvernamentale de la Budapesta, aceasta fiind renumită în capitala Ungariei pentru actele ei filantropice și pentru „vestitele balurile românești” din anii 1880, 1881 și 1882, la care luase parte „floarea aristocrației maghiare”.

La alegerile din primăvara anului 1881, Iosif Gall a candidat ca independent în cercul electoral al Recașului, comitatul Timiș, pe raza căruia se afla și moșia de la Lucareț. Candidatura sa a fost încununată de succes, în 15/27 mai 1881, fiind ales deputat în camera inferioară a Parlamentului Ungariei, unde a susținut programul politic al Partidului Liberal Maghiar, devenind membru și referent al comisiei juridice din parlament. Deputatul Gall a sprijinit politica activistă a mitroplitului Miron Romanul (1874-1898), care a dus în cele din urmă la constituirea Partidului Moderat Român, în 2/14-3/15 martie 1884. De altfel, conferința de constituire a noului partid a fost dominată de figura carismatică a lui Iosif Gall, care a subliniat necesitatea ieșirii din pasivism a românilor, recunoașterea situației politice survenite în urma dualismului, depășirea clivajului dintre români și unguri, inclusiv prin renunțarea la ideea votului universal, adoptat atunci în Franța, și abandonarea aspirațiilor românești de a reobține autonomia Transilvaniei. PMR-ul a editat ziarul „Viitorul”, gazetă politică, economică și literară, tipărit la Budapesta între 20 decembrie 1883 și 12 aprilie 1885, gazeta reflectând disponibilitatea de colaborare a partidului cu guvernul maghiar prin deviza: „Activitate și legalitate. Dreptate și frăție”. Noul curs a fost inaugurat la alegerile din iunie 1884, când candidații PMR-ului au participat la alegeri pe liste comune cu Partidul Liberal Maghiar, condus de Kálmán Tisza, Iosif Gall reușind să câștige un nou fotoliu parlamentar în cercul electoral Recaș. Revizuirea atitudinii binevoitoare a liberalilor lui Tisza față de PMR a dus la destrămarea partidului, proiectul moderat și activismul politic ale acestuia continuând însă să influențeze opțiunile politice ale inteligenției române. Iosif Gall însuși nu-și va schimba orientarea politică, rămânând un critic al pasivismului Partidului Național Român din Transilvania și un aderent al activismului prin participarea românilor la alegeri, nominalizarea unor candidați români și necesitatea unei colaborări oneste cu guvernul maghiar și Partidul Liberal în vederea dezvoltării sociale, culturale și bisericești a românilor. Activitatea deputatului Iosif Gall în parlamentul ungar a fost una prodigioasă, acesta rostind în cei șase ani (1881-1887) de mandat 16 discursuri parlamentare, tematizând chestiuni juridice, administrative, financiare, educaționale și sociale, dovedindu-se un exponent veritabil al liberalismului.

În 1887 cariera politică a lui Iosif Gall a luat o nouă turnură, acesta fiind numit de către suveran membru pe viață al Casei Magnaților, camera superioară a Parlamentului Ungariei, în care intrau ierarhii bisericilor recunoscute, cei mai importanți reprezentanți ai aristocrației și cei mai apreciați oameni de știință ai țării. Gall devenea al doilea român, după Emanuil Gojdu, care s-a bucurat de o asemenea cinste și demnitate politică în Ungaria dualistă. Din această poziție,  Gall a desfășurat mai multe acțiuni în folosul națiunii și a bisericii din care făcea parte, două meritând a fi menționate aici. Mai întâi, demersurile sale pe lângă guvernul maghiar pentru grațierea liderilor politici români condamnați la închisoare în urma procesului Memorandumului din 1894. Acțiunile lui Gall nu au fost necunoscute contemporanilor săi, chiar dacă grațierea memorandiștilor în 1895 a fost semnată de împăratul Franz Joseph în urma intervenției regelui Carol I al României. Apoi reține atenția memorabilul său demers în vederea creșterii numărului preoților militari ortodocși, români și sârbi, în armata austro-ungară și organizarea unei autorități superioare pentru ei în cadrul Ministerului de Război. În acest sens, magnatul român a susținut un discurs bine articulat în ședința Casei Magnaților din 25 iunie 1895 argumentând că situația de atunci nu corespundea poziției „de drept public” a Bisericii Ortodoxe din Austro-Ungaria. Acțiunea sa a fost încununată de succes, Ministerul de Război de la Viena înființând în 1896 un post de protopresbiter ortodox cu grad de ofițer în armata k.u.k și suplimentând treptat numărul permanent al preoților militari ortodocși de la 9 la 14.

Activitatea profesională exemplară a lui Iosif Gall a fost dublată de o profundă implicare în viața social-filantropică, cultural-educațională, economică și bisericească a românilor ortodocși din Monarhia Habsburgică. În plan social, economic și filantropic este pilduitoare acțiunea sa de a crea locuri de muncă pentru locuitorii satului Lucareț și din împrejurimi prin modernizarea carierei de granit aflată pe domeniile sale din Timiș. Veniturile obținute din exploatarea și valorificarea respectivei cariere au fost utilizate și în sprijinirea financiară a tinerilor din cercul electoral Recaș pe durata studiilor secundare și universitare. Totodată, a susținut în permanență ridicarea de noi biserici și școli în comunele cercului Recaș, a intervenit în favoarea locuitorilor pentru amânarea, reeșalonarea și chiar anularea unor datorii către stat sau instituții private, apoi în arendarea la prețuri reduse a unor proprietăți ale statului, în protejarea imobilelor comunitare ale românilor, în sprijinirea românilor de a ocupa funcții administrative, în soluționarea problemelor lor curente. De asemenea, a înființat la Recaș o instituție financiară care oferea împrumuturi cu dobândă mică. Ca mare proprietar, Iosif Gall a fost și un susținător al băncilor românești, în calitate de membru fondator și acționar al acestora. Astfel, în 1885 s-a numărat între întemeietorii băncii „Timișana”, iar în 1911 între fondatorii „Băncii Generale de Asigurare” din Sibiu.  

În plan cultural s-a implicat în viața Asociațiunii Astra (1861), al cărei membru fondator a fost, numărându-se printre ctitorii Muzeului național etnografic al Astrei de la Sibiu. Studiind și muncind în capitala imperiului, Gall a luat parte la constituirea „Societății Literar-Științifice a Românilor din Viena”, al cărei președinte a fost ales în 24 decembrie 1864, avându-i alături ca vicepreședinte pe Anania Trombițaș, fiul protopopului ortodox al Târgu Mureșului, și ca secretar pe bucovineanul Orest Voronca, alături de ceilalți 25 de membri fondatori. Scopul declarat al societății era „cultivarea literaturii române și după putință ajutorarea studenților români”. Mutându-se la Budapesta în 1867 a sprijinit studențimea română din capitala Ungariei constituită în Societatea „Petru Maior”, donând, cu ocazia jubileului semicentenar al acesteia, suma de 200 de coroane în beneficiul activităților derulate de studenții români. În anul 1870 s-a înscris între membri fondatori ai „Societății pentru Fond de Teatru Român” contribuind cu suma de 100 florini. Locuind în Budapesta a fost ales între membri laici ai reprezentanței Fundației Gojdu, activând în conducerea fundației și implicându-se în progresul acesteia între anii 1884 și 1912.

Pe tărâm școlar și bisericesc s-a distins ca deputat mirean în Sinoadele Arhidiecezei Ardealului, Episcopiei Aradului și în Congresele Naționale Bisericești, participând la lucrările primului CNB din 1868 care a adoptat Statutul Organic șagunian. A fost membru și președinte al enoriei ortodoxe românești din Budapesta, implicându-se în disputa cu grecii, iar după pierderea procesului și evacuarea românilor din biserica greco-valahă, în constituirea de drept a noii parohii românești (1900) și construirea unei biserici românești, proiect la care a contribuit cu suma de 20.000 coroane (4000 antum și 16.000 prin testament, echivalând astăzi cu aproximativ 118.000 euro). Explicația eforturilor sale pe aceast tărâm eclesial o aflăm în discursul susținut la 11 martie 1900 în calitate de președinte al adunării parohiale budapestane: „ne-am adunat azi, ca să punem temeliile unui adăpost, unde să pășească cu mărire dulcea noastră limbă și de unde numai odată cu viața se va putea depărta. Ne-am întrunit azi ca să clădim o sfântă biserică pentru familiile și băieții noștri, care stau aicea ca o turmă risipită. Știe toată lumea că românului cele mai scumpe odoare sunt: biserica și limba, pentru înflorirea lor toți ne unim pururea”. Cuvintele constituie o mărturie exemplară de atașament față de biserica ortodoxă și de neamul românesc, pe care le-a sprijinit cu sume considerabile pentru a rezista în fața politicii de maghiarizare, promovată de guvernele de la Budapesta. Pilduitoare în acest sens este contribuția sa în valoare de 10.000 coroane (echivalent azi a 62.625 euro) la Fondul cultural al Episcopiei Aradului, care avea menirea sprijinirii și salvării școlilor confesionale ortodoxe române de pe raza eparhiei arădene, aflate în pericol de a fi desființate din cauza imposibilității îndeplinirii condițiilor de învățământ impuse de legea Apponyi din 1907.

Dragostea sa pentru Biserica strămoșilor săi s-a manifestat concret și în contextul zidirii Catedralei mitropolitane din Sibiu (1902-1904), la edificarea căreia a contribuit cu suma de 6.000 coroane (echivalent azi a aprox. 42.000 euro), înscriindu-se în lista donatorilor imediat după familia Mocioni, care donase 60.000 coroane, și înaintea tuturor celorlalți membri clerici și mireni ai Sinoadelor diecezane și ai Congresului Național Bisericesc[2].

Încărunțit și slăbit de ani, Iosif Gall a adormit în Domnul în 18/31 octombrie 1912. „Trista solie”, cum titra Telegraful Român, „nu ne-a surprins, pentru că îl știam bolnav și totuși ea ne-a atins foarte dureros, în urma faptului că, în decedatul pierde neamul și biserica noastră pe unul dintre cei mai luminați și mai de valoare fii ai ei”. În semn de doliu, la Mitropolie și la muzeul Astrei din Sibiu au fost arborate drapele negre. Prohodul defunctului a fost săvârșit la Budapesta de episcopul Aradului Ioan Ignatie Papp împreună cu un sobor de patru preoți și un diacon. În conformitate cu ultima sa dorință, sicriul lui Iosif Gall a fost transportat și înhumat la Cluj, în cimitirul central, în 21 octombrie/3 noiembrie 1912, în cadrul unei ceremonii oficiate de arhimandritul Augustin Hamsea, protosinghelul Eusebiu R. Roșca, protopopul Tuliu Roșescu al Clujului, și de preoții Gheorghe Condor și Tiberiu Ciontea.

Conform testamentului[3] s-a înființat „Fundațiunea Ecaterina și Dr. Iosif Gall” cu o avere estimată la 600.000 coroane (aprox. 3,5 milioane de euro), împărțită în părți egale între cele două Mitropolii Ortodoxe din Ungaria dualistă, cea sârbă de la Carloviț și cea română de la Sibiu. Prin testament Iosif Gall a prevăzut cu limpezime atât categoriile beneficiarilor, cât și sumele de bani pe care aceștia le vor primi. Inspirându-se din statutele fundației Gojdu, beneficiarii burselor Gall-Agora puteau fi numai sârbii și românii de confesiune ortodoxă, urmând a fi susținuți: 1) dascălii cu venituri reduse de la școlile confesionale, cu sume cuprinse între 50 și 100 florini pe an; 2) elevii de gimnazii și școli reale, cu sume între 60 și 400 florini anul, întâietate urmând să aibă elevii care proveneau din familii de preoți și învățători; 3) familiile bune sărăcite și văduvele sărace. Prin același testament, Iosif Gall dăruia mai multor biserici și parohii ortodoxe diferite ajutoare bănești, în scopul pomenirii lui și a membrilor familiei sale, precum și a îngrijirii mormintelor lor. De pildă, parohiei ortodoxe Sfânta Treime din Cluj i-a „testat 1000 florini”  pentru oficierea unei slujbe anuale de pomenire a întregii sale familii cu prilejul sărbătorii Sfântului Grigorie Luminătorul Armeniei (30 septembrie). Suma nu era virată direct parohiei, ci urma să fie păstrată de reprezentanța fundației, care va deconta anual, cu prilejul săvârșirii parastasului, preotului 10 florini, cantorului 5 florini și miluirii săracilor alți 5 florini, alte sume putând fi utilizate pentru „conservarea criptei și a crucii”, apoi pentru „trebuințele bisericii”. Marele mecenat nu a uitat nici de așezămintele academice, culturale și de binefacere, afierosind câte 500 de florini Academiei Maghiare de Științe, Asociațiunii ASTRA, Asociației culturale sârbe „Matica srpsca”, Academiei Grecești de Științe din Atena și „Reuniunii de femei” din Sibiu, alți 100 de florini revenind societății „Crucea roșie” și Institutului de surdomuți din Timișoara.

Trecerea timpului a așternut valul uitării peste chipul filantropului român ortodox Iosif Gall, mâna sa darnică și inima sa bună trebuind a fi pomenite anul acesta cu pietate și gratitudine, Biserica noastră fiind datoare să-i binecuvinteze memoria din generație în generație. În veci pomenirea lui!


[1] Medalion redactat pe baza următoarei bibliografii: Mihai D. Drecin, „Noi date privind originea mecenatului roman dr. Gàll Ioszef (1839-1912)”, în Analele Universității din Oradea, Istorie-Arheologie, XXVI, Oradea, 2016, pp. 69-74; Teodor V. Păcățian, Un mecenat român: Dr. Iosif Gall, editor Ovidiu Emil Iudean, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012; Maria Berényi, Personalități marcante în istoria și cultura românilor din Ungaria (Secolul XIX), Giula, 2013; Fl. Mureșanu, Biserica din deal și vechea biserică ortodoxă română din Cluj și slujitorii ei, Cluj, 1942.

[2] Mircea Păcurariu, Catedrala Mitropolitană din Sibiu 1906-2006, Ed. Andreiana, Sibiu, 2006, pp. 45-49.

[3] A fost publicat în Protocolul Congresului național-bisericesc ordinar al Mitropoliei românilor greco-orientali din Ungaria și Transilvania, întrunit la Sibiu, la 17/30 iulie 1916, Tiparul Tipografiei Arhidicezane, Sibiu, 1917, p. 201-228, și reluat în Teodor V. Păcățian, Un mecenat român: Dr. Iosif Gall, pp. 75-92.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Documentare
Viața și scrierile Sfântului Paisie Velicikovski de la Neamț

Viața și scrierile Sfântului Paisie Velicikovski de la Neamț

Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț reprezintă o invitație a Sfântului Sinod adresată întregii noastre Biserici, dar mai cu seamă clerului, teologilor și monahilor de a medita asupra vieții și activității...

Mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Cășiel

Mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Cășiel

Mânăstirea Cășiel, din Protopopiatul Dej, județul Cluj, a fost ctitorită de călugărul Pahomie Georgiu, în anul 1765, pe pământul părinților lui. A fost cruţată de la distrugere atunci când împăratul Iosif al II-lea a dispus, la 1784-1785, desfiinţarea mănăstirilor...