Tradiția bisericească mărturisește că în cetatea Betleem trăia familia preotului Matan, unul din descendenții Marelui Preot Aaron, fratele lui Moise. El avea trei fiice: Maria, Sovi și Ana. Pe fiecare dintre ele le-a căsătorit cu bărbați vrednici și au născut copii care aveau să marcheze destinul omenirii. Maria, cea mai mare dintre fete, a născut-o pe Sfânta Mironosiță Salomeea, care, la rândul său, s-a căsătorit cu Zevedeu și a dat naștere la doi băieți: Iacob și Ioan, cei care aveau să devină Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos. A doua fată a preotului Matan, Sovi, a născut-o pe Elisabeta, mama ultimului prooroc al Vechiului Testament – Sfântul Ioan Botezătorul. Iar Ana, cea mai mică dintre surori, a născut-o pe Fecioara Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Elisabeta s-a născut la Betleem, iar la vârsta potrivită tatăl său a căsătorit-o cu preotul Zaharia, care slujea Domnului în cetatea de munte Hebron, aproape de Ierusalim. Conform rânduielii, Elisabeta s-a mutat în locuința soțului său și i-a fost sprijin și ajutor în toate.

Pentru că vremea trecea iar cei doi nu aveau copii, s-a spus că Elisabeta era stearpă, iar acest lucru le-a adus multă întristare. Totuși, nu s-au deznădăjduit: se rugau în fiecare zi, ajutau pe săraci, mângâiau văduvele, îngrijeau bolnavii și primeau cu bucurie pe drumeți. În inima lor, nădăjduiau ca Bunul Dumnezeu să le ridice rușinea.

Evanghelia după Luca ne spune că într-o zi, pe când Zaharia slujea în Templu, i s-a arătat Arhanghelul Gavriil. Îngerul i-a vestit că soția lui va naște un fiu, dar pentru că n-a crezut, Zaharia a rămas mut până la împlinirea cuvântului. Când s-a întors acasă și i-a povestit Elisabetei prin scris, ea s-a cutremurat, dar a primit vestea cu credință. La puțin timp, a simțit și ea că s-a împlinit făgăduința, rămânând însărcinată. Și-a ascuns bucuria, zicând: „Ce lucru mare a făcut Domnul pentru mine”.

După șase luni, a venit în vizită verișoara sa, Maria. La intrarea în casă, când Maria a salutat-o, pruncul Elisabetei a săltat în pântece. Atunci ea, plină de Duhul Sfânt, a rostit cuvintele care au rămas în rugăciunea Bisericii: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău”.

Maria a rămas trei luni în casa Elisabetei, iar cele două s-au bucurat împreună, rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu.

Când a venit vremea nașterii, Elisabeta a adus pe lume un fiu. La opt zile, rudele au vrut să-l numească Zaharia, după tată, dar Elisabeta a spus hotărât: „Nu, ci se va chema Ioan”. Apoi, Zaharia a scris același lucru pe o tăbliță, iar în acel moment și-a recăpătat glasul, slăvindu-L pe Dumnezeu și prorocind despre misiunea fiului său.

Tradiția Bisericii spune că, atunci când Irod a poruncit uciderea pruncilor din Betleem, Elisabeta și-a luat copilul și a fugit în munți, ascunzându-se într-o peșteră. Acolo, prin minune, un finic le dădea hrană și un izvor le oferea apă. Între timp, Zaharia, aflat în Templu, a fost întrebat de soldații lui Irod unde este fiul său. Pentru că n-a vrut să-l trădeze, a fost ucis lângă altar.

Se spune că Elisabeta a mai trăit patruzeci de zile după moartea soțului ei, apoi a fost chemată de Dumnezeu la odihnă. Biserica o pomenește împreună cu Sfântul Zaharia, în fiecare an la 5 septembrie.

Numele Elisabeta înseamnă „Dumnezeul meu este un jurământ” sau „Dumnezeul meu este abundență”. Viața ei rămâne o pildă de răbdare, speranță și recunoștință – o femeie care nu s-a îndoit de iubirea lui Dumnezeu și a știut să primească darul vieții cu inima plină de credință.