Drumul spre Lumină, volumul autobiografic semnat de Rozalia Andreea Manases, este o carte greu de așezat într-o definiție și aproape imposibil de surprins pe deplin în câteva cuvinte
La începutul cărții sunt așezate trei texte semnate de oameni care au cunoscut-o îndeaproape pe Andreea. Mai mult decât simple introduceri, aceste pagini par a fi o necesară însoțire a cititorului,un fel de avertisment discret și, în același timp, o pregătire sufletească pentru întâlnirea cu un volum scris de o tânără, mic ca întindere, dar copleșitor prin adâncime. Este o carte de dimensiuni reduse, dar care spune povestea unui munte de suflet cu prăpăstii ce ating infernul, dar și cu înălțimi taborice, în care lumina nu este doar metaforă, ci experiență.
Într-unul dintre aceste texte, doamna Gabriela-Ștefania Nuț surprinde astfel cartea Andreei: „este o mărturie despre maturizarea precoce, despre demnitate și despre capacitatea unui copil de a merge mai departe atunci când primește sprijinul potrivit. Este o poveste spusă cu onestitate, fără dramatizare inutilă, filtrată printr-o conștiință care a fost nevoită să crească înainte de vreme” (pp. 13–14).
Cartea începe fără ocolișuri, fără menajamente stilistice, ci cu o sinceritate care dezarmează: „mă numesc Rozalia Andreea Manases și sunt o fată care a învățat mult pre devreme ce înseamnă greutatea, dezamăgirea și durerea … M-am născut într-o lume care nu mă aștepta cu brațele deschise. Mama mea a murit când m-a adus pe lume, iar eu nu am apucat să-i aud glasul, să-i simt brațele sau să-i spun vreodată mamă. Tot ce știu despre ea am aflat de la alții, dar simt că o port mereu în mine, ca o lumină tăcută care nu se stinge niciodată” (pp. 19-21).
Rând pe rând, Andreea pierde oamenii care o priveau cu blândețe. Tema privirii blânde revine adesea în paginile cărții. Își pierde bunica, apoi bunicul, iar fiecare despărțire adâncește sentimentul fragilității. Chiar dacă, din când în când, în viața ei se iveau oameni cu suflet mare, prezențe providențiale care încercau să umple golurile lăsate în urmă, rana rămânea. De aceea mărturisește, cu o sinceritate dezarmantă: „Zilele treceau greu .. toate la fel …mă simțeam prinsă între două lumi: una a copilăriei care se terminase prea devreme, iar alta a suferinței ce părea că nu se mai sfârșește niciodată” (p.32).
Punctul de cotitură al vieții autoarei și al cărții este relatat în capitolul intitulat Liniștea din Tăuți: „La Sfântul Onufrie, am început să învăț din nou ce înseamnă pace, bucurie și liniște. Am găsit prieteni noi , râsete și glume, dar mai ales am învățat că viața merită trăită, chiar și după cele mai grele momente. Aici am descoperit că durerea poate fi vindecată și că există oameni care fac să simți că totul este posibil” (p. 37)
Probabil că la Centrul „Sfântul Onufrie” din Tăuți, în vecinătatea Clujului, Andreea a găsit liniștea necesară pentru a-și limpezi gândurile și pentru a-și așeza suferința într-o perspectivă nouă. Privind retrospectiv, reușește să formuleze una dintre cele mai luminoase mărturisiri ale cărții: „dar cea mai puternică forță care m-a ridicat mereu a fost credința. Credința în mine, dar mai ales credința în Dumnezeu. De multe ori, crezi că ești singură . Crezi că nu mai ai pe nimeni. Crezi că tot ce ți se întâmplă este nedrept. Dar când închizi ochii , când te rogi, când plângi în liniște , simți ceva. O căldură. O alinare. O îmbrățișare invizibilă. Dumnezeu nu vorbește mereu prin cuvinte, ci prin liniștea pe care ți-o dă” (p. 79).
O parte consistentă a cărții este dedicată prietenilor autoarei, iar din aceste pagini se poate desprinde un adevăr discret: experiența dură de viață i-a dăruit Andreei un alt fel de vedere, capacitatea de a descoperi lumina din oameni.
În încheiere, poate că cel mai puternic argument și, totodată, cea mai frumoasă descriere a cărții se regăsește în cuvintele prietenei sale, Lori, care îi spune la un moment dat: „dacă ai scrie o carte despre viața ta, aș citi-o dintr-o răsuflare . Și aș auzi-o cu tot sufletul , pentru că fiecare cuvânt al tău vine din inimă” (p. 50).
Autor: Pr. Grigore Toma Someșan
