Duhul gândului smerit | Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, explicată de Mitropolitul Andrei

de | apr. 23, 2021 | Catehetica

Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea lui minunată care se zice în Postul Mare, pomenește de patru patimi grele pe care trebuie să le dezrădăcinăm și de patru virtuți importante pe care trebuie să le punem în locul lor. Ne spune Sfântul Efrem că în spatele fiecărei patimi stă un demon, după cum în spatele fiecărei virtuți stă un înger. Cele patru patimi pomenite de Sfântul Efrem le-am analizat, iar din cele patru virtuți am analizat deja una, așa că astăzi vom continua cu cea de-a doua. Vă readuc aminte ce zicea Sfântul Efrem Sirul: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, iar apoi pomenea cele patru virtuți: Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale. Ne oprim azi așadar asupra gândului smerit.

E mare lucru să fii smerit! Biserica pune în contrapondere marea patimă a mândriei cu marea virtute a smereniei. Din Sfânta Scriptură am putea citi nenumărate texte. Vă citesc doar două în care patima mândriei, patima trufiei, este urgisită. Sfântul Iacov, în epistola sa, în capitolul patru, în versetul șase, zice: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Nu e singurul loc. În Evanghelia după Luca, capitolul optsprezece, Însuși Mântuitorul ne dă pilda cu vameșul și fariseul. Amândoi s-au urcat la templu să se roage, numai că s-a dus acasă folosit doar vameșul cel smerit. Mântuitorul a tras acolo o concluzie: fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Referitor la gândul smerit au meditat foarte mulți părinți. Avva Dorotei, referindu-se atât la mândrie cât și la smerenie, zice că fiecare are două trepte[1]. Mândria, pe prima treaptă raționează cam așa: eu sunt mai bun decât semenul meu, eu sunt mai înțelept decât colegul meu, eu sunt mai milostiv decât prietenul meu și așa mai departe. Dacă nu ne revenim în noi înșine și găsim o sumedenie de calități reale sau închipuite, și dacă mergem pe acest mod de a gândi, ajungem la o a doua măsură, la o a doua treaptă a mândriei. Pe prima treapta greșim împotriva semenului nostru: eu sunt mai bun ca el, eu sunt mai milostiv ca el, eu sunt mai frumos ca el. Dacă ajungem pe a doua treaptă greșim împotriva lui Dumnezeu. Ce zicem noi atunci: eu sunt mai înțelept decât colegul meu, dar înțelepciunea asta nu mi-a dat-o nimeni, e a mea, nu vine de la Dumnezeu. Eu sunt mai bun decât colega mea, iar bunătatea aceasta îmi aparține, este proprietatea mea. Mergând așa mai departe, păcătuim împotriva lui Dumnezeu. În ceea ce privește smerenia, avva Dorotei spune că sunt tot două trepte: pe prima treaptă omul smerit zice așa: eu am un pic de înțelepciune, dar colegul meu are cu mult mai mult. Eu sunt un pic deștept, dar colegul meu este mult, mult mai deștept. Eu sunt un pic frumos, dar colega mea este foarte frumoasă. Și dacă mergem pe această cale a virtuții, ajungând pe a doua treaptă, vom raționa cam așa: eu sunt un pic deștept, dar nici deșteptăciunea aceasta nu e de la mine, ci mi-a dat-o Dumnezeu. Eu sunt un pic isteț, dar istețimea aceasta nu e de la mine, ci mi-a dat-o Dumnezeu. Până la urmă ce am eu? N-am nimic ce să nu fi primit! Și atunci de ce să mă laud cu ele ca și cum ar fi ale mele? Așa gândește omul care are smerenie, omul cu gând smerit.

Atunci, ne dăm seama de ce Sfântul Efrem Sirul îi cerea lui Dumnezeu aceste patru virtuți: duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale.

În continuare vă voi reda câteva fraze scrise de Ernest Bernea referitoare la trufie:

Toată educația noastră, tot exemplul ce l-am avut ne-au îndemnat să mergem pe calea acestei încrederi fără măsură în însușirile noastre individuale. Căci ce este altceva trufia decât o supraprețuire a puterilor noastre și o trăire în orizontul ei. Trufia este o atrofiere a măsurii și a bunului simt, este sentimentul prețuirii fără limită a ființei noastre. De aceea, fiece ins în parte se simte deținătorul adevărului și se crede centrul lumii. Individul a ajuns un univers închis. Omul trufaș, necunoscând alt adevăr decât pe sine, nu a putut cunoaște nici mila, nici dragostea, nu l-a cunoscut nici pe Dumnezeu.

Încrederea în atotputernicia rațiunii, a științei și a tehnicii au mers mână în mână cu îndumnezeirea omului. S-a crezut că, înălțându-se neîntemeiat până dincolo de puterile sale, până dincolo de firea și sensul existenței sale, omul se poate mântui. Roadele acestei atitudini au început a fi culese.

Individualismul și egoismul vieții moderne au închis omului porțile de ieșire. Omul nu a mai putut vedea nimic din cele ce cădeau dincolo de el, iar îndreptarea omului vine tocmai de aici; din puterea înțelegerii sale că este parte dintr-o realitate care-1 depășește și din orientarea faptei sale către o viață organică și firească.

Această așezare înseamnă însă o recunoaștere sinceră a micimii și a slăbiciunii noastre. Ce om, care mai are în el o fărâmă de omenie, nu și-a dat seama, cel puțin o dată, de povara ce-i apasă umerii prin soarta ce i-a fost dată? Cine nu a trăit, sentimentul mirării și al minunilor care îl înconjoară? Cine nu s-a înspăimântat că poate fi singur în ceata acestor lumi pe care mintea nu le poate cuprinde și inima le bănuie numai că există cumva? Cine nu a trăit în fața fenomenelor neprevăzute și nestăpânite, cosmice și istorice, un sentiment de teamă și de slăbiciune?

De unde atunci trufia? De unde gândul de stăpân al lumii, când picioarele omului se clătină atât de ușor? Desigur, dintr-o orbire, dintr-o deformare interioară, din falsă și nefirească așezare a omului, din îngustarea orizontului său spiritual.

Omul este mare abia atunci când se recunoaște mic, când își recunoaște slăbiciunile. Pascal spune într-un capitol din cugetările sale: „La grandeur de l’homme est grande en ce qu’il se connait miserable”.

Astăzi avem nevoie de o fierbere nouă a conștiinței. O adâncire a simțirii este necesară pentru îndreptarea omului. Una din căile care îl pot pune în stăpânirea luminii și îl pot face mai bun și mai pur este umilința. Lumea care îl înconjoară și însușirile sale interioare îl creează, dar îl duc totodată la pierzanie pe om. Totul ține de conștiința noastră, de felul cum știm să ne rânduim gândul și fapta. Umilința, opusă trufiei, este virtutea care se naște din sentimentul fragilității noastre, a slăbiciunii naturii omenești; ea este legată de firea omului încărcat de păcatul originar. Se crede de aci că umilința este ceva decadent, că exprimă o anumită lipsă, o slăbiciune interioară. Acei care văd lucrurile în acest fel – și se găsesc și filosofi reputați printre ei – judecă umilința în contingent și în temporal, o judecă exterior. De aceea, o socotesc ca pe o stare interioară specifică sclavilor.

O deosebire trebuie să o facem încă de la început. Umilința nu trebuie văzută în latura ei socială, în aparițiile degradante ale lipsei de personalitate, – pe care această virtute o presupune dimpotrivă cu tărie – ci trebuie văzută în înțelesul ei adevărat, în sens existențial, așa cum am încercat să-i desprindem noi înșine sensul în rândurile de mai sus. Umilința nu înseamnă și nu naște din servilism, pentru că ea este forța interioară, expresie a trăirii noastre pe treptele superioare ale lumii acesteia. Umilința este una din căile prin care omul ia cunoștință de starea sa și de sensul existenței sale. Prin umilință, omul nu se înjosește, nu se năruie pe sine, ci se înalță, se zidește. Recunoașterea slăbiciunii noastre înseamnă dovada unei adevărate forțe. Pentru ca cineva să meargă pe calea umilinței, concepută în sens ontologic, trebuie să dispună de o mare forță interioară. Această virtute reprezintă o forță morală unică, pe calea căreia omul se dovedește puternic, nu în lumea aceasta a contingentelor, în lumea noastră înconjurătoare. Umilința, ca forță morală trebuie judecată în spiritual, nu în temporal.

De aici înțelegem natura ei, în acest fel străbatem adevăratul său cuprins. Ceea ce socotesc obișnuit oamenii drept putere sunt numai lucruri efemere și sentimente degradante. Forța omului nu este în raport direct cu întinderea stăpânirii sale lumești, sociale sau materiale, nu înseamnă nici ambiție, vrăjmășie sau acte de dominație, ci cu mai multă dreptate, poate fi găsită alături de cumpătare și sărăcie, poate fi găsită alături de bunătate, de dragoste și de milă. Este mai puternic omul care se înfrânează decât acela care, cu toată tăria sa aparentă, se lasă purtat de elementele inferioare ale ființei sale morale. Este mai puternic omul care se stăpânește pe sine, decât acela care stăpânește pe alții.

Omul care rezistă tendințelor de mărire, acela care e corect situat în existență și deplin stăpân pe însușirile sale spirituale, omul care își împlinește legea scrisă în firea și destinul său și care nu tremură în fața morții, ci doar în fața lui Dumnezeu, nu mai poate fi socotit un om slab. Umilința este o cale a renunțării prin care numai „individul” poate fi distrus, dar omul, ființa spirituală, poate fi mântuit.

Umilința înseamnă depășire, înseamnă creștere prin ceea ce este dincolo de existența noastră aparentă. De aceea, ea nu înseamnă depresiune, decădere, moarte, ci dimpotrivă întărire, înălțare și înviere. Judecată în roadele ei materiale și formale, umilința poate însemna slăbiciune, poate să însemne retragere. Văzută, însă, în roadele ei spirituale, ea este o cale ce duce către biruința luminii nestinse[2]. Amin


[1] Filocalia 9, p. 500.

[2] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, p. 78.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/ips-andrei/" target="_self">Mitropolitul Andrei</a>

Mitropolitul Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.

Ultimele articole

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

Introducere Învierea apropiatului Lazăr, are felurite ecouri în popor. În vreme ce familia se bucură și cei care asistaseră la moment rămân înmărmuriți de uimire, fariseii își asumă rolul de „pârâcioși” sociali. Fug la sinedriu și neglijând aspecte precum plânsul lui...

Mai multe din Catehetica
Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Într-un context cultural materialist și puternic marcat de gândirea protestantă radicală, o gândire cvasi-iconoclastă, a vorbi despre oameni ca sfinți poate fi greu de înțeles. Așa cum am observat în cateheza precedentă, omul și-a pierdut, în ochii filosofiei...

Despre incinerare în învățătura ortodoxă

Despre incinerare în învățătura ortodoxă

Așa cum am observat în cateheza anterioară, creștinului ortodox nu-i este indiferent unde și cum este așezat trupul lipsit de viață. Cimitirul nu este un semn al morții, nu are sensul de necropolă (tradus mot a mot, orașul morților) ci un loc al adormirii în orizontul...

Despre cimitir în învățătura ortodoxă

Despre cimitir în învățătura ortodoxă

Chiar dacă trupurilor noastre vor învia, să nu uităm că pentru inițierea acestui proces trebuie ca mai întâi să fi murit. Gândul la înviere ne face, așa cum spuneam în rândurile anterioare, să privim viața și moarte cu alți ochi. Faptul că Hristos a înviat, că S-a...