Duhul grăirii în deșert | Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, explicată de Mitropolitul Andrei

de | apr. 14, 2021 | Catehetica

Înaintăm pe calea postului și încercăm, să ne întrarmăm cu cele mai eficiente mijloace împotriva răului. Subliniam și duminicile trecute că în spatele oricărei patimi stă un drac, după cum în spatele oricărei virtuți stă un înger. Și lucrul acesta îl mărturisește Sfântul Efrem Sirul, care ne-a lăsat această rugăciune specifică Postului Mare. Rugăciunea o știți: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veci. Amin

Am meditat până acum la duhul trândăviei, la duhul iubirii de multe și la duhul iubirii de stăpânire, iar în seara aceasta ne oprim la cel de-al patrulea duh rău, duhul grăirii în deșert, care este atât de răspândit în lumea în care trăim noi. Oamenii vorbesc mult, și-n discuțiile dintre ei și-n discuțiile banale. Pe toate posturile de televiziune se vorbește mult, dar cu foarte puțin folos. De aceea ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să ne scăpăm de duhul grăirii în deșert. Sfântul Apostol Iacov subliniază în epistola sa un lucru pe care iubitorii Scripturilor îl citesc de multe ori, în capitolul trei, începând cu versetul doi: Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. – de duhul vorbirii în deșert – Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Nu trebuie să fie așa! De aceea ne rugăm lui Dumnezeu: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Fă-mă Doamne să vorbesc atunci când trebuie și atât cât trebuie. S-a potrivit ca astăzi, când am ajuns la cel de-al patrulea drac, al grăirii în deșert, să fie pomenit și Sfântul Ioan Scărarul. El a scris o carte minunată de la care i se trage și numele: „Scara Raiului”. În această carte, Sfântul Ioan are un capitol întreg dedicat tocmai vorbirii în deșert. Acest sfânt părinte a realizat cât de păguboasă este vorbirea în deșert. Nu vă citesc tot capitolul, dar am luat din el câteva maxime care mi se par reprezentative: Cel ce îşi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și vorbind cu El, fără să știe cum, e luminat de Dumnezeu. Tăcerea lui Iisus l-a impresionat pe Pilat. Liniştea omului duhovnicesc mistuie slava deşartă[1]. De aceea ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să scăpăm de acest duh al grăirii în deșert.

O altă maximă de la Sfântul Ioan Scărarul: Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciuni, izbăvire din robie, păzitoarea focului, supravegherea gândurilor, strajă în fața vrăjmașilor, închisoarea plânsului, prietena lacrimilor, lucrătoarea tuturor celor de folos, pomenirea morții, zugravul chinurilor, iscoditoarea judecăţii, slujitoarea îngrijorării, dușman îndrăznelii, soția liniştii, potrivnica iubirii de a fi învăţătoare, adaus de cunoştinţă, pricinuitoarea vederilor înainte nevăzute, urcuș neobservat[2]. Aceasta este tăcerea! Tăcerea oamenilor duhovnicești, care vorbesc atunci când trebuie și atât cât trebuie. De obicei, oamenii, când vorbesc mult, îi judecă pe semenii lor. Iată ce zice în acest sens Sfântul Ioan Scărarul în capitolul pe care vi l-am pomenit: Precum închipuirea de sine poate pierde pe cel ce o are chiar fără altă patimă, tot așa și judecarea altora chiar de se află singură și de sine în noi, poate să ne piardă cu desăvârșire Pe fariseu tocmai pentru judecată l-a pierdut[3]. Și o altă apoftegmă: a judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dumnezeu e singurul judecător! A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu, dar a osândi înseamnă a-și pierde cineva sufletul[4]. Îți pierzi sufletul osândindu-l pe celălalt. Și o altă maximă de la Sfântul Ioan Scărarul: atunci când judecăm, atunci când îi bârfim pe alții le contabilizăm greșelile lor ca și cum noi n-am avea mai multe decât ei. Iată ce spune Sfântul Ioan: contabilii aspri și amănunțiți ai greșelilor aproapelui suferă de această patimă, pentru că nu și-au adus niciodată aminte în chip nemincinos și deplin de greșelile lor. Căci dacă ar privi cineva amănunțit la păcatele sale, înlăturând acoperământul iubirii de sine, n-ar mai purta grijă de nimic din cele ale altuia. Ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine chiar dacă ar trăi o sută de ani, chiar dacă ar vedea râul Iordanului plin întreg de lacrimile pornite din ochii săi[5]. Așa socotea Sfântul Ioan Scărarul că e foarte păguboasă vorbirea în deșert. E catastrofală această vorbire în deșert când îl judecă pe semenul nostru. De aceea, pe bună dreptate, Sfântul Efrem Sirul vede că al patrulea drac de care trebuie să ne scăpăm este dracul acesta, al grăirii în deșert. Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

În continuare am să vă redau un scurt eseu scris de Ernest Bernea și intitulat „Nu te face judecătorul altuia”: Sunt oameni care dintr-o singură privire aruncă sentința: ești vinovat. O deplină încredere în sine îi face sa-și acorde acest drept de a judeca pe alții. Mulți dintre noi suntem înclinați să condamnăm cu o ușurință pe care nimic din gândul și din fapta noastră, nimic din făptura slabă nu o poate întemeia. Oamenii cred că dacă au văzut sau ascultat pe cineva în treacăt îl pot judeca imediat și fără greș. Stă aici o mare slăbiciune a firii noastre. Omul este o ființă tainică și nemăsurat de complexă; în țesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite. Nici după cele mai lungi și mai atente conviețuiri nu ne putem socoti în drept de a judeca pe altul. În fiecare dintre noi sălășluiesc atâtea puteri și slăbiciuni, atâtea frumuseți și lucruri urâte, încât cu greu am putea alege adevărul și împărți dreptatea. Numai o închipuire neîntemeiată despre natura făpturii noastre ne poate face să apucăm pe o cale atât de pripită și inumană. Cine iți dă dreptul de a judeca pe altul? De unde această calitate supraomenească? Este cineva dintre noi fără de greșeală? În genere, omul este înclinat a fi foarte iertător față de sine și foarte aspru față de alții. Iisus, în fața oamenilor care voiau să omoare cu pietre femeia păcătoasă, a spus: „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra”. Oamenii, la auzul acestor cuvinte, s-au înspăimântat și au dat cu toții înapoi. I-a mustrat conștiința. Tainele sufletului omenesc, neputința noastră de a le pătrunde și natura noastră slabă nu ne îndreptățesc să ne ridicăm ca judecători. Judecătorul cel drept este numai Dumnezeu[6]. Amin


[1] Filocalia 9, EIBMBOR, București, 1980, p. 205.

[2] Ibidem, p. 204.

[3] Ibidem, p. 203.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 202

[6] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, p. 37.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/ips-andrei/" target="_self">Mitropolitul Andrei</a>

Mitropolitul Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.

Ultimele articole

Altruismul și valoarea lui înaintea lui Dumnezeu

Altruismul și valoarea lui înaintea lui Dumnezeu

Aspecte introductive                                                                                În această perioadă liturgică, Biserica ne cheamă parcă, duminică de duminică să ne familiarizăm cu minunile săvârșite de Hristos. Ne aduce în atenție, puțin câte...

Duminică începe Postul Adormirii Maicii Domnului

Duminică începe Postul Adormirii Maicii Domnului

Postul Adormirii Maicii Domnului, una dintre principalele perioade de pregătire duhovnicească din Biserica Ortodoxă, începe duminică, 1 august 2021 şi se încheie două săptămâni mai târziu, în 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Lăsatul secului pentru...

N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor: un proiect existenţial

N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor: un proiect existenţial

Asemenea oricărui mistic autentic, şi asemenea Simonei Weil, N. Steinhardt se teme cel mai tare de misterul fals. Această observaţie fertilă poate fi extinsă şi ridicată chiar la rangul de metodă, în cazul lui Steinhardt. În sensul în care seria sinonimică a deconstrucţiei, ca descompunere, denunţare, dezvrăjire, dare în vileag, cădere a măştilor, datul aramei pe faţă ş.a.m.d., revine obsedant în textele sale, invadând pur şi simplu toate ariile de interes ale discursului.

Mai multe din Catehetica
Sfânta Euharistie

Sfânta Euharistie

Împărtășania e salvarea omului modern. Fără ea nu va putea să-și găsească drumul către echilibrul interior. Cei care nu-l vor căuta pe Dumnezeu în Euharistie, îl vor dobândi pe cel necurat gustând din „euharistia” lui. În acest sens sunt lămuritoare cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Căci, după cum pâinea și vinul Euharistiei, înainte de invocarea Sfintei Treimi, sunt simplă pâine și vin, dar, după invocare, pâinea ajunge trup al lui Hristos, iar vinul, sânge al lui Hristos, în același chip mâncărurile din trufia lui Satan sunt, prin natura lor, simple mâncăruri, dar se spurcă prin invocarea demonilor”.

Liturghia credincioșilor

Liturghia credincioșilor

Liturghia credincioșilor poate fi împărțită pe mai multe secvențe, după cum urmează: partea introductivă, Vohodul Mare sau Ieșirea cu Cinstitele Daruri, Partea pregătitoare pentru săvârșirea Jertfei, Momentul central al Liturghiei: săvârșirea Jertfei (sfințirea Darurilor), săvârșirea Tainei (Împărtășirea) și partea finală.
Vom încerca, atât cât spațiul ne va permite să tratăm aceste părți componente.

Despre Liturghia catehumenilor

Despre Liturghia catehumenilor

Sufletul ne îndeamnă să începem această cateheză cu un gând din Sf.Ioan de Kronstadt: „Ce poate fi mai măreț, mai mișcător, mai de-viață-făcător pe pământ decât slujirea Liturghiei? Aici se închipuie și se săvârșește cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu față de...

Ce este „Proscomidia”?

Ce este „Proscomidia”?

Împărăția din firidă, cum avea să o numească Mitropolitul Bartolomeu Anania, este locul tainic din biserică unde preotul pregătește darurile pentru Sfânta Liturghie. Acest loc se numește proscomidiar sau prothesis. De unde vine acest cuvânt? Din grecescul prothesis și...

Repere istorice despre Sfânta Liturghie

Repere istorice despre Sfânta Liturghie

Dintre toate slujbele pe care credinciosul ortodox le cunoaște, respectiv despre care poate spune câteva cuvinte, Sfânta Liturghie ocupă un loc de frunte. Încă de când creștinismul a făcut primii săi pași pe terenul înțelenit de gândirea și viața păgână, de când...

Despre moaște în învățătura ortodoxă

Despre moaște în învățătura ortodoxă

Sfinții, casnicii și prietenii lui Dumnezeu, stau înaintea noastră ca modele de urmat și ca mijlocitori. Nu este niciun dubiu că sfințenia este atinsă de toți care stau pe cărarea poruncilor divine. Sfântul este chipul omului mântuit, salvat. Kallistos Ware spune că...