Duhul grăirii în deșert | Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, explicată de Mitropolitul Andrei

de | apr. 14, 2021 | Catehetica

Înaintăm pe calea postului și încercăm, să ne întrarmăm cu cele mai eficiente mijloace împotriva răului. Subliniam și duminicile trecute că în spatele oricărei patimi stă un drac, după cum în spatele oricărei virtuți stă un înger. Și lucrul acesta îl mărturisește Sfântul Efrem Sirul, care ne-a lăsat această rugăciune specifică Postului Mare. Rugăciunea o știți: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veci. Amin

Am meditat până acum la duhul trândăviei, la duhul iubirii de multe și la duhul iubirii de stăpânire, iar în seara aceasta ne oprim la cel de-al patrulea duh rău, duhul grăirii în deșert, care este atât de răspândit în lumea în care trăim noi. Oamenii vorbesc mult, și-n discuțiile dintre ei și-n discuțiile banale. Pe toate posturile de televiziune se vorbește mult, dar cu foarte puțin folos. De aceea ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să ne scăpăm de duhul grăirii în deșert. Sfântul Apostol Iacov subliniază în epistola sa un lucru pe care iubitorii Scripturilor îl citesc de multe ori, în capitolul trei, începând cu versetul doi: Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. – de duhul vorbirii în deșert – Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Nu trebuie să fie așa! De aceea ne rugăm lui Dumnezeu: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Fă-mă Doamne să vorbesc atunci când trebuie și atât cât trebuie. S-a potrivit ca astăzi, când am ajuns la cel de-al patrulea drac, al grăirii în deșert, să fie pomenit și Sfântul Ioan Scărarul. El a scris o carte minunată de la care i se trage și numele: „Scara Raiului”. În această carte, Sfântul Ioan are un capitol întreg dedicat tocmai vorbirii în deșert. Acest sfânt părinte a realizat cât de păguboasă este vorbirea în deșert. Nu vă citesc tot capitolul, dar am luat din el câteva maxime care mi se par reprezentative: Cel ce îşi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și vorbind cu El, fără să știe cum, e luminat de Dumnezeu. Tăcerea lui Iisus l-a impresionat pe Pilat. Liniştea omului duhovnicesc mistuie slava deşartă[1]. De aceea ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să scăpăm de acest duh al grăirii în deșert.

O altă maximă de la Sfântul Ioan Scărarul: Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciuni, izbăvire din robie, păzitoarea focului, supravegherea gândurilor, strajă în fața vrăjmașilor, închisoarea plânsului, prietena lacrimilor, lucrătoarea tuturor celor de folos, pomenirea morții, zugravul chinurilor, iscoditoarea judecăţii, slujitoarea îngrijorării, dușman îndrăznelii, soția liniştii, potrivnica iubirii de a fi învăţătoare, adaus de cunoştinţă, pricinuitoarea vederilor înainte nevăzute, urcuș neobservat[2]. Aceasta este tăcerea! Tăcerea oamenilor duhovnicești, care vorbesc atunci când trebuie și atât cât trebuie. De obicei, oamenii, când vorbesc mult, îi judecă pe semenii lor. Iată ce zice în acest sens Sfântul Ioan Scărarul în capitolul pe care vi l-am pomenit: Precum închipuirea de sine poate pierde pe cel ce o are chiar fără altă patimă, tot așa și judecarea altora chiar de se află singură și de sine în noi, poate să ne piardă cu desăvârșire Pe fariseu tocmai pentru judecată l-a pierdut[3]. Și o altă apoftegmă: a judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dumnezeu e singurul judecător! A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu, dar a osândi înseamnă a-și pierde cineva sufletul[4]. Îți pierzi sufletul osândindu-l pe celălalt. Și o altă maximă de la Sfântul Ioan Scărarul: atunci când judecăm, atunci când îi bârfim pe alții le contabilizăm greșelile lor ca și cum noi n-am avea mai multe decât ei. Iată ce spune Sfântul Ioan: contabilii aspri și amănunțiți ai greșelilor aproapelui suferă de această patimă, pentru că nu și-au adus niciodată aminte în chip nemincinos și deplin de greșelile lor. Căci dacă ar privi cineva amănunțit la păcatele sale, înlăturând acoperământul iubirii de sine, n-ar mai purta grijă de nimic din cele ale altuia. Ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine chiar dacă ar trăi o sută de ani, chiar dacă ar vedea râul Iordanului plin întreg de lacrimile pornite din ochii săi[5]. Așa socotea Sfântul Ioan Scărarul că e foarte păguboasă vorbirea în deșert. E catastrofală această vorbire în deșert când îl judecă pe semenul nostru. De aceea, pe bună dreptate, Sfântul Efrem Sirul vede că al patrulea drac de care trebuie să ne scăpăm este dracul acesta, al grăirii în deșert. Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

În continuare am să vă redau un scurt eseu scris de Ernest Bernea și intitulat „Nu te face judecătorul altuia”: Sunt oameni care dintr-o singură privire aruncă sentința: ești vinovat. O deplină încredere în sine îi face sa-și acorde acest drept de a judeca pe alții. Mulți dintre noi suntem înclinați să condamnăm cu o ușurință pe care nimic din gândul și din fapta noastră, nimic din făptura slabă nu o poate întemeia. Oamenii cred că dacă au văzut sau ascultat pe cineva în treacăt îl pot judeca imediat și fără greș. Stă aici o mare slăbiciune a firii noastre. Omul este o ființă tainică și nemăsurat de complexă; în țesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite. Nici după cele mai lungi și mai atente conviețuiri nu ne putem socoti în drept de a judeca pe altul. În fiecare dintre noi sălășluiesc atâtea puteri și slăbiciuni, atâtea frumuseți și lucruri urâte, încât cu greu am putea alege adevărul și împărți dreptatea. Numai o închipuire neîntemeiată despre natura făpturii noastre ne poate face să apucăm pe o cale atât de pripită și inumană. Cine iți dă dreptul de a judeca pe altul? De unde această calitate supraomenească? Este cineva dintre noi fără de greșeală? În genere, omul este înclinat a fi foarte iertător față de sine și foarte aspru față de alții. Iisus, în fața oamenilor care voiau să omoare cu pietre femeia păcătoasă, a spus: „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra”. Oamenii, la auzul acestor cuvinte, s-au înspăimântat și au dat cu toții înapoi. I-a mustrat conștiința. Tainele sufletului omenesc, neputința noastră de a le pătrunde și natura noastră slabă nu ne îndreptățesc să ne ridicăm ca judecători. Judecătorul cel drept este numai Dumnezeu[6]. Amin


[1] Filocalia 9, EIBMBOR, București, 1980, p. 205.

[2] Ibidem, p. 204.

[3] Ibidem, p. 203.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 202

[6] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, p. 37.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/ips-andrei/" target="_self">Mitropolitul Andrei</a>

Mitropolitul Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.

Ultimele articole

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

„Finicul” de pe cale și cel din sufletele noastre

Introducere Învierea apropiatului Lazăr, are felurite ecouri în popor. În vreme ce familia se bucură și cei care asistaseră la moment rămân înmărmuriți de uimire, fariseii își asumă rolul de „pârâcioși” sociali. Fug la sinedriu și neglijând aspecte precum plânsul lui...

Mai multe din Catehetica
Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Despre sfinți în învățătura ortodoxă

Într-un context cultural materialist și puternic marcat de gândirea protestantă radicală, o gândire cvasi-iconoclastă, a vorbi despre oameni ca sfinți poate fi greu de înțeles. Așa cum am observat în cateheza precedentă, omul și-a pierdut, în ochii filosofiei...

Despre incinerare în învățătura ortodoxă

Despre incinerare în învățătura ortodoxă

Așa cum am observat în cateheza anterioară, creștinului ortodox nu-i este indiferent unde și cum este așezat trupul lipsit de viață. Cimitirul nu este un semn al morții, nu are sensul de necropolă (tradus mot a mot, orașul morților) ci un loc al adormirii în orizontul...

Despre cimitir în învățătura ortodoxă

Despre cimitir în învățătura ortodoxă

Chiar dacă trupurilor noastre vor învia, să nu uităm că pentru inițierea acestui proces trebuie ca mai întâi să fi murit. Gândul la înviere ne face, așa cum spuneam în rândurile anterioare, să privim viața și moarte cu alți ochi. Faptul că Hristos a înviat, că S-a...