Înzestrat cu darul cardiognosiei,  Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul rămâne o voce profetic- eshatologică a vremurilor de astăzi, mereu actuală, în acord cu perceptele învățăturii evanghelice.

Trăim vremuri tulburi, în care televiziunile, știrile din on-line, ne invită să luăm parte la un ospăț fără sens duhovnicesc, unde ne învață să întrebuințăm mintea satanolatriei prin intermediul urii și a cunoștinței îngâmfate. ,, În epoca noastră, spune Sfântul Paisie -, încrederea numai în rațiune a zguduit, din nefericire, credința din temelii și a umplut sufletele de semne de întrebare și îndoieli”[1].

O inimă împietrită și înverșunată, răstignită de  logica lumească, nu va putea intra niciodată în simplitatea Patericului. Oamenii de astăzi nu mai văd departe, duhovnicește. Dincolo de judecata și dreptatea omenească care sunt de obicei nedrepte, stă dreptatea lui Dumnezeu care este dragoste și îndelungă – răbdare. Oamenii de astăzi se odihnesc în slăbiciunile lor, iar pe de altă parte îi silesc și pe cei din jur să îi urmeze în ideologii. Aceasta este satanolatria care iradiază în societate, adică, drepturile pe care i le-am dat ispititorului asupra vieții noastre. Cum bine a articulat un părinte: ,,E nevoie de discernământ, și doare când vezi ca ne lipsește. Putem avea opinii diferite, dar a le impune altora sau a ne anatematiza unul pe altul, e foarte trist. Toate trec. Și acest abur”.

Ceea ce a scris Horia Roman Patapievici în cartea-manifest ,,Anii urii” a fost depășit de agresivitatea lumii de azi. Mecanismul cinic prin care patima acționează în lume, faultând spiritul smerit care trăiește ,,acum și aici” Împărăția lui Dumnezeu, îl face pe cel mânat de nedreptate să pară impenetrabil și intangibil.

Potrivit Cuviosului Paisie, a fi în Duhul lui Dumnezeu înseamnă a intra în lumea duhovnicească a Părinților din vechime, însă nu oricum – ci cu lărgimea vederii duhovnicești dată de credință și dragoste. În acest sens, Cuviosul Paisie Aghioritul spune: ,,Sfinții Părinți le-au văzut pe toate cu ochi duhovnicesc. Cărțile patristice sunt scrise de Duhul lui Dumnezeu și tot cu Duhul lui Dumnezeu Sfinții Părinți au făcut erminiile. La oamenii de astăzi rareori întâlnești acest duh al lui Dumnezeu ca să înțeleagă Cărțile Sfinților Părinți. Ci toate le văd cu ochi lumesc. Nu văd mai departe. Nu au lărgimea vederii duhovnicești ce o dau credința și dragostea. Atunci când intră la mijloc logica, unul ca acesta nu poate înțelege nici Evanghelia, nici pe Sfinții Părinți. Simțirea duhovnicească i se denaturează,  iar omul – cu logica sa- consideră nefolositoare atât Evanghelia, cât și scrierile Sfinților Părinți”[2].

Atâta timp cât vom încerca să măsurăm problemele cu logica lumească, absolutizându-o, nu vom putem coborî Împărăția lui Dumnezeu în inima noastră. Orice gest nepotrivit sau cuvânt trebuie trecut prin sita înțelepciunii dumnezeiești. Sita logicii și dreptății lumești ,,sunt piedici în sporirea duhovnicească, pentru că acestea alungă harul lui Dumnezeu. După aceea omul rămâne fără ajutorul dumnezeiesc și cade spărgându-și capul”[3].

La hramul din acest an al Bisericii Sfântul Grigorie Palama din campusul universitar al Politehnicii din București, părintele Constantin Coman a subliniat pericolul abordării raționaliste, îndemnându-ne să fugim de ea și de disputa interminabilă pe argumente: ,,Confruntarea majoră la vremea noastră este cu această ispită a ideologiilor, a argumentelor. S-au creat pe temeiul ei lumi idolatre, false, artificiale, universuri. Fiecare om aproape că-și creează propria sa lume care să-i slujească interesul egoist, o lume falsă, cu dumnezei falși, cu idoli. Numai pentru că, plecând de la un enunț rațional, logic fiecare om dezvoltă sisteme întregi, lumi întregi și ajungem să ne pronunțăm la adresa acestei lumi care este opera Bunului Dumnezeu că nu este cea mai bună dintre cele posibile”[4].

Oamenii sunt nefericiți pentru că se risipesc în prea multele griji, în lucruri inutile care nu-i privesc. Grijile îi dau omului posibilitatea să uite de cele duhovnicești, bine-plăcute lui Dumnezeu, aruncându-l în noianul patimilor. În schimb, cel îndreptat cu fața spre Dumnezeu, se trezește în zorii dimineții și are momente de reflecție asupra stării în care se află. Își deschide porțile pocăinței prin gândul îndreptat la Creator, meditând la un psalm sau căutând să se manifeste în chip duhovnicesc pe tot parcursul zilei.

Dar este destul de greu să ne manifestăm în chip duhovnicesc într-o lume scindată de ură, însă mai bine să murim în această luptă a căutării înțelepciunii dumnezeiești, decât să murim în afara frontului duhovnicesc. ,,Mai demult, când existau nebuni pentru Hristos, erau mai puțini nebuni în lume. Nu cumva ar trebui să rugăm pe nebunii pentru Hristos să-i facă bine pe cei ce sunt într-adevăr nebuni și să apară alți nebuni pentru Hristos?”, se întreaba Cuviosul Paisie.

Pentru  ca omul să îl simtă pe Dumnezeu trebuie să aibă simplitate. Ne vom mântui prin simplitate. Iar această cale le cuprinde pe toate celelalte. În schimb, nu ne putem mântui fiind credincioși dimineața și agnostici după-amiaza sau seara. Dumnezeu știe asta, de aceea ne-a cerut să fim milostivi și îngăduitori tot timpul, chiar și cu cei pe care noi îi scanăm diferit.

În acest Babilon al lumii de astăzi, omul care trăiește în Duhul lui Dumnezeu se aseamănă mucenicilor din vechime. Ultima poruncă descrie finalul vieții duhovnicești, care este prigoana și martiriul pe care cel îndumnezeit le pătimește.

Duhul de jertfă este o altă trăsătură a viețuirii hristocentrice. Acesta se manifestă prin osteneală și nevoință, necesare în ținerea la distanță a duhului căldicel. În acest sens, Cuviosul Paisie spune: ,,Astăzi cei mai mulți oameni nu au gustat bucura jertfirii și nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal și multul confort. Lipsește mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră izbândă atunci când reușesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialicește, și nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovnicește, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoință. Acum toți, mici și mari, caută lucrul ușor. Oamenii duhovnicești caută să se sfințească cu mai puțină osteneală. Mirenii cum să scoată cât mai mulți bani fără să lucreze. Iar tinerii cum să treacă  examenele fără să învețe; cum să-și ia diploma fără să plece de la cafenea”[5].

Această radiografie a societății de atunci își găsește finalitatea în epoca noastră, a înlesnirilor, care-l predispun pe om la duhul acediei, trăind exclusiv pentru el însuși, împlinindu-se în plăceri efemere.

Pe piața cărților, a apărut o lucrare fundamentală: Utilitatea inutilului, scrisă de profesorul italian Nuccio Ordine (specialist în opera lui Giordano Bruno), tradusă și publicată la prestigioasa editură Spandugino. Un discurs manifest, nu departe de discursul Cuviosului Paisie Aghioritul, în care autorul face o întreagă expunere a lucrurilor inutile. Cuvintele lui N. Ordine sînt îmbrăcate în veșmântul filosofic, apodictic, pe când limbajul Cuviosului Paisie privind inutilitatea utilului are valențe spirituale, necesare ca omul să lase toată grija cea lumească.

Ceea ce vrea să transmită autorul este că, omul, trebuie să-și lichideze propriile iluzii, să nu facă din cele considerate utile un deziderat, o normă de viață prin care să ajungem la concluzia că nimic nu este fără folos.

Din contră, luxurianta risipă de energie, logica dominată a profitului, goana după avuție, dincolo de orice limită, îl scot pe om din Împărăția lui Dumnezeu, coborâtă mistic în fiecare Liturghie. Citeam undeva la Tocqueville că elogiul lucrurilor care ne par nouă utile, ne-ar putea face să alunecăm în barbarie. Or, acest lucru îl simțim fiecare în parte, pentru că societatea vede inutilă orice înălțare spirituală, prin sedimentarea viziunii nihiliste a omului modern fără moderație.

Scriam zilele trecute că prea aspru și prea greu le pare oamenilor să se liniștească cu sufletul în apofatismul isihiei, departe de viața haotică a lumii. Ne împovărăm cu diferite misiuni, ne dorim prea multe de la viața de aici, lucruri inutile care ne distrag de la armonia trăirii și arderii în duh, a eroismului duhovnicesc precedat de coborârea în inimă a Raiului. Și, pe bună dreptate, o viață cumpătată ne poate îndrepta spre vederea lui Dumnezeu în mijlocul orașului.

Trezirea duhovnicească îl scoate pe om din nepăsarea față de Dumnezeu și față de ceilalți. ,,Nepăsarea față de Dumnezeu aduce nepăsarea față de toate celelalte; aduce descompunerea”[6], spunea Cuviosul Paisie.

Astăzi, omul modern nu mai cultivă în inima sa sentimentul durerii față de zidirea cea căzută. Durerea pentru cei căzuți trebuie să fie pentru noi o constantă a vieții, rugându-ne pentru mântuirea lor, pentru că nimeni nu le întinde o mâna de ajutor. Iar cel care o face, împlinește legea dragostei – virtutea virtuților, aducătoare de bucurie. Această dragoste hrănește trăirea lăuntrică și face ca Duhul lui Dumnezeu să troneze în inima omului.

Un alt loc, Cuviosul scrie că ,,omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru situații, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta”[7].

Cuviosul Paisie Aghioritul ne îndrumă spre modul de trăire autentic, condamnând cuvintele lipsite de fapte. A gândi ortodox este ușor, însă a trăi ortodox cere osteneală, spunea sfântul. În acest sens, Cuviosul relatează următoarea întâmplare: ,,Odată un teolog a ținut o predică și a cerut auditorului să meargă să dea sânge deoarece era nevoie. Și într-adevăr, mulți s-au îndemnat și a dat sânge. Acela însă n-a dat nici o picătură, deși avea din belșug. Atunci ceilalți s-au scandalizat. “Eu” le-a spus acela, ,, prin omilia pe care am rostit-o și prin faptul că am îndemnat lumea să dea sânge, este ca și cum am dat cel mai mult sânge!”. În felul acesta, și- a odihnit gândul său. Ar fi fost mai bine să nu fi rostit omilia și, fără zgomot, să dea puțin sânge. Trăirea are însemnătate”[8]. Omul e dator să vorbească prin pilde. Pilduitorul evită să fie aservit duhului lumesc, considerând credința fără fapte: moartă.

Duhul lumii de azi sapă poteci dușmănoase. Să biruim vremurile dușmănoase cu duhul blândeții. Să nu ne abandonăm unii pe alții, să dăm dovadă de trezvie ( atenția minții), noblețe și de stăpânire de sine. Să nu ne rănim adânc, punând gard între hotare. Acesta e cel mai cumplit lucru. Dacă azi îmi ești frate, iar mâine nu, am eșuat duhovnicește.

Disprețul este sămânța duhului celui rău, sădită în inima celui care este dispus să o primească. Să nu ne întoarcem spatele unii altora. Să fim lucizi și nu dăm curs vrășmașului să pună stăpânire pe mintea noastră, făcând departajări în materie de sfințenie. Să nu ne înhămăm la un război pe care diavolul îl alimentează și câștigă nevăzut, fără drept de apel.

Adevăratul păcat împotriva Duhului Sfânt este apostazia dintre noi. Dacă vrem să rămânem în Duhul lui Dumnezeu, trebuie să ne rugăm. Altă soluție nu este. Babilonul lumii de azi poate fi stârpit prin starea de isihie. Să ne oferim momente de liniște, pentru a lăsa Duhul lui Dumnezeu să lucreze. Haosul este creat de o lume care trăiește în afara Duhului Sfânt.

Să fim niniviteni și să acționăm evanghelic, cu dreaptă socoteală, ca Dumnezeu să ne trimită din nou harul Său. Nu îmbrăcați în saci și murdăriți de cenușă, ci prin unitatea în rugăciune – care va ține departe răul.

[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan (I), trad. Ieroschimonah Ștefan Nuțescu,  Evanghelismos, București, 2003, p. 235.

[2] Ibidem, p.241-242.

[3] Ibidem, p. 244.

[4] https://basilica.ro/sf-grigorie-palama-cinstit-la-politehnica-sa-fugim-de-abordarea-rationalista-a-indemnat-pr-constantin-coman/

[5] Ibidem, p. 248.

[6] Idem, Trezire duhovnicească (II), trad. Ieroschimonah Ștefan Nuțescu Evanghelismos, București, 2023, p.33.

[7] Ibidem, p. 50.

[8] Ibidem, p. 51.

foto credit: basilica.ro