Către sfârșitul anului al doilea al activităţii Sale, Iisus fiind în Galileea, într-o cuvântare plină de învăţături pastorale pregătește pe ucenici pentru o primă călătorie misionară. Le pune în vedere atât benefi ciile, cât și riscurile realizării propovăduirii. Vor fi primiţi cu braţele deschise ei, propovăduitorii adevărurilor mântuitoare, de toţi cei dornici de mântuire, vor fi însă batjocoriţi și alungaţi de cei ce slujesc acestei lumi. Categoria celor din urmă fi ind mai numeroasă, ei câţiva, pornind în lume pentru Hristos, se aseamănă mieilor care trebuie să activeze în mijlocul lupilor.
Îi așteaptă ura iadului împotriva cerului și a slujitorilor lui. Vor fi prinși, bătuţi, schingiuiţi, târâţi în faţa tribunalelor păgâne, dar de nimic să nu se teamă, vor birui în lume și-și vor primi răsplata de la Tatăl ceresc.
Pune o deosebită greutate pe cuvintele: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru ei înaintea Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 10 32). Este o promisiune solemnă, menită a insufla apostolilor curaj și putere de rezistenţă. Multiplele neajunsuri evidenţiate îi descurajează. Promisiunea făcută este menită a-i reconforta și cimenta în jurul idealului creștin. Mulţumită ei, apostolii s-au comportat vitejește ca misionari ai cuvîntului divin în lume. La fel, atâtea mii și zeci de mii de urmași, luptători sfinţi pentru mântuirea omenirii din păcat. Este o stea care luminează calea vieţii tuturor. Toţi se încălzesc la focul nădejdii, că Hristos îi va mărturisi înaintea lui Dumnezeu Tatăl, precum ei Îl mărturisesc cu toate riscurile înaintea oamenilor.
Și noi avem să ne încălzim viaţa de la același foc al nădejdii în promisiunea divină, urmând exemplul apostolilor și sfi nţilor. Biserica ne sfătuiește îndeosebi acest lucru, fi xând pentru duminica în care sărbătorim pe sfinţi [Duminica tuturor Sfinţilor], pericopa evanghelică în care ni se vorbește despre pregătirea ucenicilor pentru misiunea de probă.
Sfinţii Bisericii sunt pilda vie a trăirii neajunsurilor și nădejdii inerente a misionarismului creștin. Ei întruchipează realizarea tuturor prevederilor Mântuitorului, suferă cu curaj în lume și dobândesc fericirea cerească. Exemplul lor ne arată deci și nouă drumul spre cer. Ei singuri au urmat drumul cel drept al vieţii, ei singuri au ajuns la ţinta fericită. Cine sunt? Tot atâţia muritori care au înţeles să trăiască desăvârșirea creștină. Tot atâtea exemple a ceea ce trebuie să fi m fi ecare dintre noi.
Ei ne spun prin fapte, tot ceea ce datorăm lui Dumnezeu, aproapelui și nouă înșine. Privirea vieţii unui sfânt este o predică pe înţelesul tuturor. Ne luminează și încurajează înlăturând înșelăciunile și temerile noastre neîntemeiate.
Ne înșelăm asupra fiinţei și valorii adevăratelor acţiuni mîntuitoare. Rezidă acestea numai în faptele măreţe? Nu. Câţi sfi nţi n-au dus o viaţă neînsemnată pe pământ? Câţi din aceia pe care îi vedem azi în cer, n-au trăit în obscuritate? Nici istoria, nici știinţa nu le-au înregistrat numele. Au fost însufleţiţi de zel pentru credinţă fără a se suprapune mulţimii. Au practicat pocăinţa și evlavia, fără a face mult zgomot în juru-le.
Ne înșelăm asupra obstacolelor pe care credem că le găsim în noi înșine stând împotriva sfi nţeniei. Ne temem de invincibile suferinţe interne pentru o viaţă sfântă. Au fost oare sfi nţii scutiţi de suferinţe? Nu-i auzim și pe ei plângându-se de pornirile dușmănoase ale cărnii? (Rom. 7, 24). Cunoaștem atâţia dintre ei care tocmai prin lupta necruţătoare împotriva acestor suferinţe au devenit sfi nţi.
Suntem obișnuiţi a măsura mărirea de care se bucură după ce au învins, dar nu ne dăm seama de etapele luptei ce le-au dus la biruinţă. Să privim numai viaţa celor care din păcătoși au devenit sfi nţi. Ce exemplu pentru noi care credem că sfi nţenia este o imposibilitate!
Ne înșelăm în aprecierera valorii fericirii eterne comparând-o cu bunuri pământești, mai mult sau mai puţin trecătoare. Preferăm chiar pe acestea din urmă, lipsindu-ne astfel de cel mai puternic impuls spre acţiunile mântuitoare.
Nu vedem palatul zidit de Dumnezeu și plin de mărirea Lui, în care se odihnesc cei aleși. Nu vedem fericirea care li se revarsă în sufl ete neîntrerupt, din izvorul fericirii.
Înţelegerea le este pătrunsă de razele luminii divine, voinţa de cea mai desăvărșită pace, iar toată fi inţa de bunuri nemărginite. Ei văd, iubesc și preamăresc pe Dumnezeu.
O, tu, locaș divin, unde totul e veșnicie, unde nu este lipsă, nici durere, ci numai pace și bucurie, cum poţi fi comparat cu pământul morţii și suferinţei?
Sângele lui Hristos ne dă și nouă drept la această fericire a sfi nţilor. În fi ne, îi considerăm pe acești sfi nţi, prieteni ai lui Dumnezeu, nu numai niște pilde încurajatoare, ci și puternic sprijin al nostru. Cine se mai poate îndoi că ruga lor pentru noi este mai efi cace decât propria noastră rugă? Noi ne rugăm după dorinţele inimii care sunt adeseori exagerate și departe de realele interese ideale ale sufl etului. Sfinţii însă, privind binele în lumina lui Dumnezeu, cer numai ceea ce într-adevăr ne sfinţește.
Un al doilea motiv al efi cacităţii rugăciunii lor este faptul că ea este în deplină consonanţă cu planurile divine ale mântuirii. Sfi nţii apar ca niște mijlocitori înaintea tronului divin, de câte ori obiectul rugii noastre este un bun înșelător, direct stricăcios.
În fine, imprimă o deosebită putere rugii lor și însăși personalitatea sfinţilor.
Este deci, un adevăr indubitabil, viaţa pământească a sfi nţilor trebuie să ne fi e un exemplu de urmat, iar viaţa lor cerească un bun demn de râvnit, un sprijin nepreţuit întru dăruirea nostră cu toate binefacerile mântuitoare. Ei ne sunt prieteni care cu iubire privesc la năzuinţele noastre de a urma drumul idealului creștin. Ei ne sunt garanţia vie că promisiunea lui Hristos s-a împlinit și se poate împlini în fi ecare din noi când nu ne lipsește voinţa mântuirii.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Apostolii în misiunea de probă”, în Renașterea XIV (1936), nr. 22, pp. 2-3.
