De sărbătoarea Paștilor, Mântuitorul venise la Ierusalim [e vorba de a doua sărbătoare a Paștilor de la începutul activităţii Lui]. Cu această ocazie vizitează Lacul Betesda [Scăldătoarea Vitezda], situat spre nord de templu, la marginea orașului. Lacul era vestit pentru minunatele vindecări legate de numele lui. Zic minunate, fiindcă nu apa, prin conţinutul ei, avea calităţi terapeutice, ci la toate vindecările era evidentă puterea îndurării divine. De aceea, evanghelistul Ioan [singurul care ne descrie minunea făcută de Mântuitorul aici] precizează că îngerul Domnului se cobora în apă tulburând-o, și primul bolnav intrat după tulburare se vindeca, indiferent de boala de care suferea.
Întrucât aceste tulburări nu puteau fi prevăzute, de jur împrejurul lacului erau făcute adăposturi pentru bolnavi. Aceste adăposturi sau foișoare, mai cu seamă primăvara, erau ticsite de bolnavi, unii chiar atât de grav, încât trebuiau să zacă în paturi. Nu lipseau nici îngrijitorii, fi e membri ai familiilor celor bolnavi, fi e străini angajaţi pentru acest scop. Aceștia îndeosebi pândeau fericitul moment al tulburării, pentru ca să ajute bolnavilor a sări cât mai repede în apă.
Mai năpăstuiţi erau cei fără de familie și totodată lipsiţi de mijloacele materiale de a plăti ajutorul străin.
În acest loc al suferinţei omenești, Mântuitorul vine; nu ca un vizitator oarecare sau indiferent, în faţa spectacolului ce i se desfășoară înaintea ochilor, nici cu inima neagră a fariseilor care pândesc oriunde numai executarea Legii după ridicola lor interpretare; ci ca Dumnezeu-Omul, care suferă pentru suferinţa altora și care pune puterea Sa supranaturală în serviciul semenilor. Vine la locul unde Părintele Său ceresc, prin minunatele vindecări, întreţine vie fl acăra credinţei în Dumnezeu. Vine, ca printr-o minune identică să dea semn celor ce-I cer semne. Vine, ca și în Ierusalim, prin faptă să Se arate oamenilor și conducătorilor neamului ales, drept lumină a mântuirii.
Privirile Îi alunecă de la pat la pat. Pretutindeni suferinţă, dar nu pretutindeni credinţă în Dumnezeu și în puterea Lui mântuitoare, nu pretutindeni căinţă pentru păcate. Se oprește asupra celui mai suferind dintre suferinzi. Într-un colţ îndepărtat, pe un pat sărăcăcios, un schelet viu, abia dacă mai dă semne de viaţă. De el se apropie, îl privește stăruitor. Câţi n-au privit astfel la el, de atâta amar de vreme de când se chinuie? Ceva de neînchipuit în povestea vieţii acestui om. De treizeci și opt de ani boala l-a legat pe patul suferinţei. În privirea Mântuitorului însă, nu este numai compătimire, ci și hotărârea de a face o faptă mare. Îl privește cu privirea cercetătoare ce străbate până în adâncul sufl etului. Îl supune examenului pentru dobândirea mântuirii trupești și sufletești. Îl află vrednic. Suferinţa, care în cazul dat a fost o pedeapsă binemeritată pentru păcate, a trezit conștiinţa, a realizat căinţa.
Întreabă într-un târziu pe bolnav: „voiești să fii sănătos?”. Aparent, o întrebare fără rost. Căci nu este unul din câţi zac acolo, aștepând tulburarea, care să nu dorească vindecarea. Rostită de Mântuitorul, întrebarea are un sens adânc. Ea urmărește să atragă toată atenţia celui bolnav asupra Lui. Să-l facă să înţeleagă darul special pe care i-l oferă cerul. Să cunoască pe stăpânul trupurilor și sufletelor omenești.
Bolnavului îi revine încrederea, o rază de nădejde îi mijește în suflet. Răspunde mângâiat că a găsit un suflet înţelegător: „Doamne, nu am om care să mă arunce în apă” (In 5, 7). De acum a găsit omul. A găsit mai mult, a găsit pe Însuși Dumnezeu. Drept răspuns, Hristos îi poruncește să se scoale, să-și ia patul și să se ducă la casa lui. Minunea vindecării, repetată la răstimpuri rari în apa lacului, se realizează aici prin puterea cuvântului. Acolo activează Dumnezeu Tatăl, aici Dumnezeu Fiul. Și totuși mintea omenească stăruie pe drumul necredinţei.
Câţi n-au văzut minunile Lacului Betesda fără a înţelege apropierea lui Dumnezeu, fără a se apropia cu sufletul și viaţa de El; la fel nici fariseii văzându-l pe cel ce se ridică din patul suferinţei, luându-l în spate și îndreptânduse spre casă, nu se gândesc la minunea petrecută, nici la autorul ei, ci la nemernicia unei practici formaliste. Ei nu-l întreabă: „unde este Cel ce te-a vindecat, să ne ducem și să ne închinăm Lui, ca unui Dumnezeu?”, ci „cum îndrăznești să lucrezi sâmbăta?” Pentru ei, Cel ce i-a poruncit să facă acest lucru, este un călcător de lege. Ei văd minunea, sufletul însă le este închis și n-o pot cuprinde. Stăpânul acestei lumi nu vrea să cedeze cu nimic din terenul cucerit.
Pe Dumnezeu L-a cunoscut totuși bolnavul. Dar nu-L mai vede, să se proștearnă la picioarele Lui. Îi va mulţumi totuși, neîntârzâiat. Au nu tronează în templu? Grăbit, își lăsă patul în casa pe care a părăsit-o de atâta vreme și urcă dealul Sionului. Ajuns în casa lui Dumnezeu îngenunchează, rugându-se. Concentrat în revărsarea belșugului de mulţumită faţă de cer, nu simte apropierea Străinului care l-a întrebat dacă dorește să se vindece. Glasul Lui îl face să tresară, Îl recunoaște. De acum poate să-L arate fariseilor pe Cel ce a făcut minunea cu el, ca și ei să-L stimeze.
„Iată, te-ai făcut sănătos”, îi spune blândul Mântuitor. „Nu mai păcătui, ca să nu ţi se întâmple și mai rău” (In. 5, 14). Este acesta un avertisment dat celui vindecat. El merită toată atenţiunea noastră.
Treizeci și opt de ani de suferinţă – sunt preţul păcatelor săvârșite de nefericitul de la Betesda. Se poate cere o ispășire și mai grea pentru păcatele omenești? Da. Dumnezeu Fiul îi pune în vedere această posibilitate. Și care e acea suferinţă atât de grozavă, inevitabilă? Poate cumva moartea? Nu. Moartea vine și la bun, și la rău. Moartea este numai un popas al vieţii ce se continuă dincolo. Moartea nu poate fi un rău, când ei nimeni nu i se poate sustrage, nici chiar cei buni și demni de fericire. Pedeapsa supremă care urmează cu necesitate păcatului, este moartea sufl etească, moartea veșnică în iad. A pierde pe Dumnezeu și bunurile Lui pentru veșnicie este cel mai mare și mai temut rău.
A-L pierde pe Dumnezeu înseamnă a trăi fără nădejde. Treizeci și opt de ani a bolit slăbănogul, dar a avut nădejdea vindecării. Chiar dacă ar fi murit cu trupul, iar fi rămas nădejdea că sufletul va ajunge în lăcașul celor drepţi.
A pierde pe Dumnezeu este suferinţă fără lumină. Lumina este proprietatea cerului. Suferinţa cu întunericul se înfrăţesc în iad.
A pierde pe Dumnezeu înseamnă ură fără încetare. Ură împotriva lui Dumnezeu, ură împotriva lucrului mâinilor Lui, ură împotriva ta însuţi. O neclintită ură în spaţiu și timp.
A pierde pe Dumnezeu înseamnă a suferi fără mângâiere, a suferi fără nădejde, a suferi fără sfârșit, a suferi în veșnicie.
Cât de mult se potrivește acest avertisment propriei noastre vieţi! Am păcătuit, Dumnezeu Fiul ne-a mântuit prin moartea Sa pe cruce. Putea-vom păcătui neîntrerupt, fără teama de pedeapsă? Nu. Pedeapsa ne pândește ca o poruncită satisfacţie a dreptăţii divine. O pedeapsă mai grea decât toate suferinţele pământești, o pedeapsă grea și veșnică.
Fericit este cel ce înţelege să-și câștige și să păstreze sănătatea sufl etească, asemănându-se bolnavului de la Betesda, miluit de Mântuitorul.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Vindecarea bolnavului de la lacul Betesda”, în Renașterea XIV (1936), nr. 17, pp. 2-3.
