„Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veșnică” (In. 4, 14).
Părăsind Ierusalimul o dată cu pelerinii veniţi să serbeze Paștile, Mântuitorul zăbovește în diferite centre ale Iudeii, propovăduind noua Sa doctrină. Pe toţi câţi erau dornici de mântuire și I se atașează cu credinţă, ucenicii Săi îi botează, precum obișnuia Ioan și ucenicii lui. Evident, rândurile ascultătorilor și admiratorilor lui Ioan sunt în continuă descreștere, pe când popularitatea lui Iisus este în plină ascensiune. Iar dacă conducătorii spirituali ai iudaismului nu văd cu ochi buni activitatea botezătorului, cu atât mai puţin se împacă cu noul profet galileean, care propovăduiește mai cu putere și care nu S-a temut a avea cunoscuta atitudine împotriva vânzătorilor din templu, cu ocazia sărbătorii Paștilor. De aceea, toată atenţia lor, care nu prevestește nimic bun, este îndreptată asupra Lui. Prin delegaţi obișnuiţi a pipăi efectul misionarismului în mijlocul maselor, Îl urmăreau pas cu pas, pentru ca la timpul oportun să-L poată înlătura din drum. Nu mai puţin precaut este și Mântuitorul. E permanent conștient de pericolul ce-L ameninţă din partea acestor declaraţi dușmani ai Săi. Când știe că aceștia, enervaţi la culme, sunt pe punctul de a acţiona împotrivă-I, părăsește pe neașteptate Iudeea, îndreptându-Se spre Galileea. Acolo avea să fi e mai în siguranţă, acolo putea activa mai nestingherit. De galileeni se interesau mai puţin fariseii și cărturarii.
Avea posibilitatea să apuce pe drumul Pereii sau pe drumul Samariei. Deși obiceiul înrădăcinat între iudei era de a călători pe drumul mai lung al Pereii, din iraţionalul motiv că trecerea prin Samaria i-ar spurca, Iisus călcând această prejudecată, pleacă pe drumul cel mai scurt. Chiar și acest simplu fapt dovedește că El condamnă atitudinea nejustifi cată a iudeilor faţă de samarineni, care în realitate este determinată de ură, nicidecum din străduinţa pentru păstrarea purităţii credinţei iudaice. De ce ar fi din acest punct de vedere mai puţin periculos contactul cu păgânii decât cu samarinenii, care în viaţa religioasă au totuși câteva puncte comune cu iudeii.
În acest drum prin Samaria, Mântuitorul ajunge în apropierea unui oraș numit Sihar. Evanghelistul Ioan determină mai îndeaproape situaţia lui: „era la mică depărtare de proprietatea pe care partriarhul Iacob a lăsat-o fi ului său, Iosif, și de binecunoscuta fântână a lui Iacob”. Obosit de drum, se așează lângă fântână. Era tocmai în timpul prânzului. Era tocmai locul potrivit unde puteau să-și astâmpere foamea și setea. Nu avea cu ei însă nici de ale mâncării și nici găleată să scoată apă din fântână. Iisus trimite pe ucenici să cumpere din oraș cele de lipsă, rămânând în așteptare, singur.
Între timp, din oraș coboară o samarineancă cu găleata după apă. Fântâna lui Iacob era unicul loc de aprovizionare cu apă de băut pentru întreg orașul. Era deci foarte frecventată, mai puţin în timpul zilei, mai mult seara.
Femeia a scos apă și se pregătea să se reîntoarcă în oraș, fără a-L lua în seamă pe Iisus. Îi era un necunoscut, un iudeu precum Îl arăta îmbrăcămintea, un fiu al poporului care dispreţuiește pe samarineni. O surprinde deci rugămintea Lui de a-I da să bea. De aceea Îi și răspunde ironic: „cum, Tu, iudeu fi ind, vii și ceri apă de la o femeie samarineancă?” (In. 5, 9). Într-adevăr, era ceva de mirat ca un iudeu să ceară de la un samarinean, și încă de la o femeie.
Au doară este Iisus atât de setos, încât nu mai poate aștepta întoarcerea ucenicilor. Nu. Peste tot, nici nu știm dacă samarineanca I-a dat să bea, dar știm în schimb că S-a întors în oraș crezând în Mântuitorul și divina Lui misiune. Se poate deci stabili că Iisus nu de sete, ci din voinţa de a culege roade ale credinţei și în Samaria, deschide vorba cu femeia de la fântâna lui Iacob. Deja, după primul răspuns al samarinencei, transpune discuţia din domeniul vieţii materiale în cel al vieţii spirituale. Îi reflectează: „Dacă cunoșteai darul lui Dumnezeu și cine este Cel care ţi-a zis: Dă-Mi să beau, ai fi cerut de la El și ţi-ar fi dat apa vie” (In. 4, 10). Nu El este însetat, ci ea; nu după apa materială, ci după apa vieţii spirituale. Nu El Se roagă, ci ea trebuie să facă acest lucru. Cerul i-a hărăzit fericirea să ajungă faţă în faţă cu Dumnezeu. El îi oferă apa vieţii din care adăpânduse, nu va mai înseta în veci. „Apa vieţii”, ce minunată formă de exprimare!
Samarineanca însă, nu-i prinde deodată înţelesul. E prea absorbită de grijile pământești. E lipsită de înţelegerea idealurilor mai înalte ale vieţii. Cu naivitate revine la apa cu care este obișnuită a se adăpa. De la fântână, se întoarce nu femeia lipsită de orice putere de discernământ al valorilor vieţii, ci un apostol al adevăratului ideal de viaţă, un apostol al lui Hristos.
Câtă prefacere într-un sufl et umil sub influenţa harică a dumnezeirii! Îngenuncheat fiind de povara unei vieţi pline de grijile lumești, se găsește la un moment dat faţă în faţă cu Hristos. Se cutremură de fericire și se deschide, sorbind viaţa, viaţa care numai din El curge ca dintr-un nesecat izvor. Cad cătușele care l-au ţinut legat în sclavia pământului. El își ia zborul spre sferele mai înalte, sferele cerești unde este adevărata lui patrie. De acum grijile zilei nu-i mai sunt o povară, ele nu-l mai pot întina, rămân pe dinafară. În el închide numai viaţa primită prin har, viaţa sorbită din izvorul dumnezeirii. De acum, în el trăiește numai Hristos.
Apa cea vie oferită samarinencii, Mântuitorul o oferă lumii întregi. Au doară nu L-am întâlnit fi ecare din noi de atâtea ori în viaţă? Au doară nu ne-a întâmpinat în mijlocul celor mai intense preocupări lumești cu cuvintele: „Veniţi la Mine toţi cei însetaţi și vă adăpaţi din izvorul vieţii”? Ce este chemarea Bisericii? Ce este glasul conștiinţei noastre, când furaţi de ispititoarele ademeniri ale diavolului, ne prăvălim pe povârnișul păcatului, ne mustră chemândune la realitate, ce sunt atâtea semne inexplicabile minţii noastre, decât chemarea insistentă a lui Hristos. Câţi din noi Îl ascultăm? Câţi din noi, asemănându-ne samarinencii, ne ridicăm la înţelegerea năzuinţelor sufl etului, la înţelegerea vieţii adevărate? Câţi preferăm hrana ce ne-o oferă El, în locul bunurilor și bucuriilor lumești atât de puţin durabile?
Durere, atât de puţini! Râvnim după fericire, confundăm plăcerile trecătoare cu fericirea. Voind să ne bucurăm de viaţă, am pierdut noţiunea adevăratei vieţi. Unde este sufl etul din noi, scânteia divină care să se răzvrătească de mediocritatea vieţii în care-l târâm, care să fi e setos de adevărurile divine, care să ne răpească din atmosfera îmbâcsită a pământului, în înălţimile pure ale cerului? L-am pierdut? Nu. El trăiește. Este însă încătușat în lanţurile neștiinţei, lipsei de voinţă și exaltării simţurilor.
O poruncă avem de împlinit pe pământ. Dumnezeu ne-a dat-o: să descătușăm sufl etul. Vom reuși, precum samarineanca a reușit, căci pe Hristos Îl avem alături. El este izvorul dătător de viaţă al sufl etelor noastre.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă”, în Renașterea XIV (1936), nr. 18, pp. 2-3.
