„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3).

În anul al treilea al activităţii Sale, de Sărbătoarea Corturilor, Iisus veni la Ierusalim. Ca de obicei, învaţă în templu tot timpul cât ţinea praznicul. Într-o zi, părăsind templul, la poartă Îi întindea mâna un orb după milostenie. Atât Lui, cât și ucenicilor, le era cunoscut. Adeseori l-au mai văzut în acel loc cerșind ajutorul celor buni de inimă. [Evanghelistul Ioan, voind îndeosebi să atragă atenţia cititorilor asupra celor ce urmează, spune că cerșetorul era orb din naștere].

Mântuitorul n-avea bani, căci niciodată nu purta pungă, totuși Se opri din drum. Nu voia să respingă mâna întinsă după ajutor.

Ucenicii Îl întrebară: „Rabi, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (In. 9, 2). Întrebarea lor își are temeiul în concepţia că suferinţele sunt o urmare fi rească a păcatelor. În general, este adevărat că păcatul și suferinţa naturală stau între ele în raportul de cauză și efect, însă este riscant a reduce o anumită suferinţă corporală la un anumit păcat.

Punând alternativa: suferă pentru un păcat personal sau pentru un păcat al părinţilor? – au în vedere faptul că Mântuitorul în repeţite [repetate] rânduri privește păcatul personal drept cauză a suferinţei corporale (Mt. 9, 2; In. 5, 14; iar Vechiul Testament (Ex. 20, 5; 3, 4, 7; Dt. 5, 9; Ier. 32, 18), spune că Dumnezeu a jurat pedeapsa păcatelor părinţilor în copii, până la al patrulea neam.

Cu răspunsul Său, Iisus înlătură, în cazul dat, ambele posibilităţi propuse, propunând o a treia: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate întrînsul lucrările lui Dumnezeu” (In. 9, 3). Dumnezeu a voit astfel, pentru ca prin suferinţa lui să se arate mărirea Fiului.

Unde avem să vedem mărirea lui Dumnezeu în nenorocirea bietului orb, evanghelistul ne arată în descrierea celor ce urmează.

Iisus Se apropie de orb, privi compătimitor la chipu-i brăzdat de suferinţă, la ochii-i stinși, lipsiţi de viaţă. Luă o mână de praf din drum, scuipă și făcând tină îl unse cu ea, zicându-i: „du-te și te spală la Lacul Siloamului” (In. 9, 7), apoi Își continuă drumul în oraș.

Orbul se supune poruncii Străinului. Nu-L cunoaște pentru că nu L-a putut vedea, dar Îi simte puterea supraomenească. În sufletul lui chinuit demult murise nădejdea de a vedea. Și iată, apropierea Acestuia îl face să dorească după lumina ochilor, precum n-a dorit încă și să creadă cu toată convingerea în împlinirea acestei dorinţe. El simte că stă la cea mai importantă răspântie a vieţii lui.

Grăbit, pipăind cu băţul pietrele drumului, se îndreaptă spre Lacul Siloamului. Ajuns aici, plin de nerăbdare, își afundă mâinile în apă și se spală. Ce fericire! Cu noroiul spălat de pe pleoape, îi cade și pânza care i-a acoperit vederea. El vede. Mirat, privește la tot ce-l înconjoară. E omul care vede pentru prima dată măreţia cerului albastru, strălucirea soarelui, frumuseţea naturii. E omul care vede prima oară orașul în care a trăit o viaţă întreagă și pe semenii săi care l-au miluit cu obolul prisosinţei lor.

O lume nouă trăiește în juru-i, o lume schimbată de cea concepută în bezna întunericului. E fericit, și cu această fericire în suflet aleargă la părinţii lui, vestindu-le minunea.

E fericit cum niciunul din semenii săi nu este, căci harul divin revărsat asupră-i i-a dăruit nu numai vederea trupească, ci ceea ce este mai de preţ, și vederea sufletească. Toate prejudecăţile care împiedicau pe conaţionali să recunoască în Iisus pe Mesia, în această minunată clipă a dobândirii luminii trupești, dispar din sufl etul lui. El crede în Hristos, în binecuvântata Lui misiune. E gata să înfrunte mânia fariseilor. Preferă dispreţul lor și povara expulzării din sinagogă, decât să defaime pe Cel ce l-a miluit. Cu cât curaj Îl mărturisește în plin sinedriu! Cu câtă dragoste și smerenie I se închină când Îl poate identifica în templu!

E fericit că ochii sufletești i s-au deschis să vadă adevăratele și netrecătoarele bunuri cerești.

În conștiinţa înălţimii acestei valori sufl etești, socotește Apostolul Pavel tot ceea ce îi poate oferi această lume drept ceva lipsit de importanţă, ceva de dispreţuit. Această vedere sufletească face incomparabile suferinţele acestei vieţi cu mărirea celor viitoare.

E fericit că prin această lumină sufletească vede de acum neîntrerupt pe Dumnezeu. Ce har dumnezeiesc! El, cerșetorul orb de la ușa templului, vede ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului n-a pătruns. El vede pe Dumnezeu și împărăţia pregătită celor ce-L iubesc.

Iată de ce S-a preamărit Dumnezeu Fiul, îndeosebi prin vindecarea orbului. La ușa templului, puterea divină este activă într-o întreită direcţie. Dăruiește orbului: vederea trupească, vederea credinţei și vederea supranaturală a strălucirii dumnezeiești.

Vorbește oare cerul în această acţiune harică numai nenorocitului cerșetor? S-a făcut minunea numai pentru credinţa Lui? Evident că nu. Ci pentru toţi câţi L-au văzut, L-au auzit pe Mântuitorul și iarăși, pentru noi, cei mulţi, care Îl cunoaștem din scrierile scriitorilor sfinţi.

În vindecarea orbului din naștere, Dumnezeu a voit să descopere lumii întregi mărirea lui Hristos.

Suferinţele bietului orb, deci providenţa nu le-a dat numai pentru el, ci pentru atâţia alţii, care să dobândească cunoașterea luminii spirituale.

Viaţa lui de suferinţă urmată de atâta fericire trebuie să ne fie un îndemn pentru suportarea propriilor noastre suferinţe cu calm și hotărâre. Cine ne poate spune dacă nu suntem supuși aceleiași încercări a cerului? Suferinţa trebuie să ne însufleţească credinţa, să ne îmbogăţească harul și să ne întărească nădejdea.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Vindecarea orbului din naștere”, în Renașterea XIV (1936), nr. 19, pp. 2-3.