După ce în tot decursul Cinei din urmă, Mântuitorul, în cuvinte pline de cerească iubire, a mângâiat și îmbărbătat pe ucenici pentru apropiatul ceas al despărţirii, ridicându-Se de la masă, înainte de a părăsi sala, îndreptându-Și privirile spre ceruri, într-o atmosferă de sfi nţenie rostește cea mai emoţionantă rugăciune. Cuvintele ei au pătruns atât de adânc în sufletul apostolilor, încât Ioan după câteva decenii le reproduce în evanghelia sa, încredinţându-le creștinătăţii pentru eternizare. Veacurile n-au putut știrbi nimic din frumuseţea și importanţa acestei rugăciuni. Și azi citind-o suntem pătrunși de fiorii clipei hotărâtoare în care Mântuitorul se duce la moarte de bunăvoie. Cu secole înainte, Biserica i-a dat numirea de „Rugăciunea Arhierească”. Și pe drept cuvânt. Este o rugăciune organic închegată cu jertfa lui Iisus.

O rugăciune de jertfă în sensul că se pregătește, introduce și binecuvântă jertfa. E rostită în ultimul ceas, premergător suferinţelor, ultimul ceas înainte de a începe să curgă sângele Mielului de jertfă. Este îndreptată spre cer; o expresie a liberei voinţe a Domnului de a Se jertfi  și anunţare a scopului pentru care se aduce jertfa.

Întrucât pentru Iisus, a Se jertfi  înseamnă tot atât cât a muri, mai poate fi  numită și „rugăciunea morţii”.

O putem împărţi după conţinut, în trei secţiuni. În prima, Iisus Se roagă pentru Sine, în a doua pentru ucenici, în a treia pentru credincioși.

Precum ne-a învăţat în Rugăciunea Domnească, așa și aici Se adresează Părintelui ceresc numindu-L simplu: „Tată”. În acest cuvânt este cuprinsă toată iubirea Lui fiască, toată supunerea plină de încredere faţă de Dumnezeu. Se roagă ca un Fiu fiinţial al lui Dumnezeu care știe că totdeauna află ascultare, deci și acum cererea Îi va fi împlinită. Imediat după adresare conţinutul rugăciunii se desfășoară ca o prevestire profetică a evenimentelor viitoare. Ceasul jertfei a sosit. Ceasul în care să fie preamărit Fiul, pentru ca prin Fiul să Se preamărească Tatăl. Minunata îndurare și înălţimea morală a lui Iisus în decursul Patimilor; sărbătorească afirmare a nevinovăţiei Lui, strălucirea atotștiinţei și atotputerii divine în noaptea suferinţelor, este gloria ceasului.

Astfel, cererea lui Iisus la acest ceas se referă:

Gloria Fiului este o glorie a Tatălui prin împlinirea misiunii pentru care S-a întrupat. El, Fiul, a realizat opera mântuirii neamului omenesc, operă încredinţată la venirea în lume. Acum se reîntoarce acolo unde a fost încă înainte de a fi lumea, în mărirea cerească.

Se roagă apoi pentru cei încredinţaţi Lui de Tatăl, pentru ucenici. Până acum a fost cu ei, încredinţându-le cuvintele lui Dumnezeu. De acum, El pleacă din lume, iar ei vor rămâne în lume. Lumea însă îi urăște pentru cuvintele lor care nu sunt din lume. De răul ce-l vor întâmpina trebuie păziţi, ca să poată propovădui adevărul; Tatăl să-i ia sub ocrotirea Sa.

În fine, Se roagă și pentru toţi câţi cu credinţă vor primi adevărul, ca toţi să fie una, precum Fiul este cu Tatăl și invers, ca lumea să creadă în dumnezeiasca misiune a Fiului. Lor li s-a promis mărirea pe care Fiul o are. Această mărire s-o primească, să fie și ei unde Fiul este. Iar iubirea Tatălui faţă de Fiul să se extindă și asupra lor, ca prin aceasta să li se întărească credinţa că Tatăl a trimis pe Fiul în lume.

Cererile Rugăciunii Arhierești s-au împlinit. Mântuitorul este preamărit în jertfa de pe cruce. Revine în mărirea avută înainte de trimiterea în lume, înălţându-Se [și șezând] de-a dreapta Tatălui.

Ucenicii, sub puternicul scut al dumnezeirii, propovăduiesc neînfricaţi cuvintele mântuirii. Lumea îi urăște dar nu-i poate nimici, se supune puterii supranaturale care-i susţine.

Creștinismul ia fiinţă numărând cu fiecare secol ce se scurge noi și noi milioane de adepţi. Crește ca un copac uriaș ce adumbrește cu coroana sa uriașă întreg pământul. Este o unitate vie, a cărei căpetenie este Hristos. Iubirea divină oblăduitoare creează o falangă a credinţei în sufletele râvnitoare de mântuire. Mărirea lui Hristos este nădejdea permanent vie care lucrează binele în împărăţia divină.

Ruga Mântuitorului, istoria ne-o spune, s-a împlinit. Prin împrejurările în care a fost sortită, prin conţinutul ei, alături de toate celelalte înregistrate de evangheliști, este pentru noi, creștinii, o pildă vie. Astfel, rugăciunea conștientă și întemeiată, izvorâtă din seninătatea sufletului e consacrată ca o putere inegalabilă de activare a vieţii creștine. E folosită de apostoli și martiri în toate momentele hotărâtoare ale vieţii lor. Din ea curge, ca dintr-un izvor nesecat, predica lor plină de tărie și convingere, insuflă curajul rezistenţei, în ea se plămădesc faptele mari pentru Hristos. Pe aripile rugăciunii, sufletul martirilor, în cele mai groaznice chinuri, se înalţă la ceruri. Sfinţii îi dau aceeași importanţă. „Ruga plină de evlavie, spune Ioan Hrisostom, este mai necesară creștinismului mai mult decât orice mijloc de întărire. Cu cât voiește cineva să fie mai desăvârșit, cu atât trebuie să stăruie mai mult în rugăciune, pentru ca tot ce gândește, voiește și face, să fie o revărsare a darului divin coborât prin rugăciune”.

Toate personalităţile proeminente ale Bisericii sunt de acord că ruga meditativă este singurul izvor al evlaviei. Înainte de a începe orice acţiune mare, stăruiesc ore întregi în rugăciune. Faptele lor sunt mai puţin rodul credinţei și iubirii, rodul unei îndelungate frământări lăuntrice, cât mai mult rodul revărsării focului ceresc, niște desfășurări spontane ale puterii divine în lume.

Contactul lor intim cu Dumnezeu este izvorul inexplicabil.

Și pentru noi ruga trebuie să fie pâinea cea zilnică. Abstrăgând de nenumăratele pilde ale vieţii creștine, însăși raţiunea ne dictează indispensabilele-i bunuri. Ruga pregătește drumul pătrunderii adevărului divin în suflet. Înlătură toate obstacolele ce-i stau în cale. Îi împrumută acea vigoare prin care luminează toate căile vieţii. Dă voinţei putere să rupă cătușele păcatului, să pregătească triumful virtuţii.

Numai omul rugăciunii pătrunde adâncul legilor divine și le trăiește cu demnitate. Numai acesta își pierde din vedere propria persoană, căutând slava lui Dumnezeu. Duhul rugăciunii este diamantul veritabil demn de toate sforţările omenești. Însușirea lui înseamnă dobândirea vieţii.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Rugăciunea arhierească a Mântuitorulu”, în Renașterea XIV (1936), nr. 29-30, pp. 2-3.