„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ţi voi spune; fiindcă Irod are să caute pruncul ca să-L omoare” (Matei 9, 12).

Porunca dată este extrem de greu de realizat. Dacă totuși Iosif o împlinește întocmai, dă dovadă de o perfectă supunere în faţa voinţei divine, de o admirabilă urmare a providenţei. Prin felul de a se comporta chiar și numai în cazul dat, în raportul faţă de noi, se fi xează ca o desăvârșită mostră ce se impune a fi  imitată.

Iosif nu se întreabă dacă este raţională porunca sau nu. Nu pune în discuţie hotărârea divină. Consideră drept o nelegiuire a se gândi și la alte mijloace prin care s-ar putea ajunge la același scop. I se poruncește să fugă cât mai neîntârzâiat în Egipt, se conformează fără murmur. Ceea ce nu înseamnă că un om la vârsta lui atât de înaintată este inconștient de greutăţile ce are să le înfrunte. Își dă perfect seama că are să călătorească neîntrerupt o sută cincizeci de ore prin pustiu, să străbată un drum de șase sute de kilometri printr-un ţinut puţin umblat, fără posibilităţi de a se adăposti, ameninţat în orice clipă de atâtea pericole. Greutăţile îi sunt mult mărite, fiind timp de iarnă și având să supravegheze și să ajute o femeie slăbită, cu un prunc abia născut. Vede apoi ce îl așteaptă la sfârșitul acestui drum. O ţară străină, o populaţie păgână. El, un om slăbit de puteri, fără sprijinul rudeniilor și compătimirea conaţionalilor, câștigă cu trudă pâinea cea de toate zilele. Nu disperă, nu se răzvrătește, activează în convingerea fermă că Dumnezeu nu-i încredinţează ceva ce depășește puterile lui și că va fi  alături de el în clipele de grea încercare. E pătruns de adevărul că niciun fir de păr nu piere fără știrea cerului.

Și într-adevăr, încrederea ce-l însufleţește nu se dezminte. Sfânta familie plecând în timp de noapte din Betleem, fără pregătiri, străbate pustiul, ajungând cu bine în Egipt. Pavăza lui Dumnezeu o apără de fiare sălbatice, de tâlharii care atacă caravanele; o întărește să suporte oboseala drumului, arșiţa soarelui, răcoarea nopţilor, lipsa de apă, lipsa de hrană.

Cât de frumos descrie creștinismul peripeţiile acestei călătorii în povestirile legendare! Drumul pustiului e presărat cu flori, sicomorul adumbrește somnul pruncului, curmalul își pleacă coroana și-și îmbie fructele răcoritoare, izvorul ce gâlgâie în nisipul fierbinte astâmpără setea și înviorează puterile.

Nici în Egipt ajutorul divin nu lipsește. El înlocuiește patria natală, pe conaţionali, neamurile, gospodăria părintească cu rosturile ei. El astâmpără dorul după locurile copilăriei și îmblânzește suferinţa vieţii între străini. El dă puteri de muncă și găsește resurse de existenţă modestă și cinstită. Patru ani de zile, Iosif, plin de vigoare puţin obișnuită pentru etatea sa, mânuiește uneltele meseriei, câștigând hrana zilnică.

O nouă poruncă îl recheamă în patrie. Prigonitorul pruncului e mort. Nu revine la Ierusalim. Arhelau, urmașul lui Irod este tot atât de crud ca și tatăl său. Viaţa micului Iisus poate fi în primejdie. Se îndreaptă spre Nazaretul Galileii. Urmând cu încredere poruncii divine, Iosif se încadrează armonic în planul providenţei divine, câștigând pentru sine dreptul la răsplata veșnică din partea lui Dumnezeu, la recunoștinţă și stimă în faţa omenirii, ale cărei căi prin exemplul său le luminează.

Prin obișnuita noastră atitudine de răzvrătire în faţa anumitor situaţii din viaţă, cât de mult trebuie să ne rușineze acest exemplu de conștientă subordonare și ascultare a providenţei divine! Nu este o exagerare când se afirmă că azi numai o minoritate disparentă [pe cale să dispară] dintre oameni este mulţumită cu soarta. Sunt prea puţini cei ce-și dau seama că locul ce-l ocupă în lume le este hărăzit de Dumnezeu, și fi e acesta în fruntea vieţii sociale, fi e în urmă, își are importanţa lui. Câţi dintre noi sunt devotaţi principiului că omul sfi nţește locul? Câţi pot spune cu conștiinţa împăcată: „voinţei lui Dumnezeu am urmat în viaţă?”.

Dimpotrivă, aproape întotdeauna ne credem neîndreptăţiţi, râvnind la situaţii mai înalte, ne credem degradaţi în propria valoare, ne credem victime ale unei mentalităţi bolnave care domină în lume. Nici nu încercăm a vedea în orânduirea lumii un plan divin în care și noi suntem înglobaţi cu partea de contribuţie. Ne sustragem acestei orânduiri cu atâta ușurinţă, făcând din propriile noastre interese un centru spre care trebuie să graviteze întreaga lume înconjurătoare.

Vai nouă, când din mândria personală și din egoism, singuri ne precizăm o chemare potrivnică orânduirii divine! Devierea voită de la locul stabilit în ansamblul vieţii umane, inevitabil provoacă ciocniri cu mediul înconjurător, provoacă ruptura cu Dumnezeu. Experienţa zilnică, prin miile de cazuri, aduce un formidabil argument pentru întărirea acestui adevăr. Nu există un singur caz când un răzvrătit împotriva hotărârii divine, favorizat de împrejurări, să ajungă în viaţă la locul care să-l mulţumească. Nici nu poate fi; nespunerea atrage după sine retragerea binecuvântării cerești, iar acolo unde lipsește aceasta, toate bogăţiile pământului, toată puterea de stăpânire, toate onorurile, nu pot aduce mulţumirea vieţii.

Cheia liniștii, păcii și mulţumirii în viaţă este convingerea că orânduirea din lume este întocmită și dirijată cu multă înţelepciune de Dumnezeu în interesul unanim al oamenilor. Unde este această convingere, precum și acţiunea rezultată cu necesitate din ea, sărăcia și lipsa sunt mai puţin amare, lipsa de onoruri și putere nu umilește, boala și durerea e ușoară. Puterea lui Dumnezeu îndulcește viaţa.

Unde nu este, totul este o suferinţă, indiferent de situaţia materială sau socială. Cine se împotrivește orânduirii lui Dumnezeu, lui Dumnezeu Însuși se împorivește.

Călătoria lui Iosif în Egipt este o minune de curaj și rezistenţă. E ușor de explicat această minune, când temeiul ei este supunerea plină de devotament în faţa poruncii divine. Ea poate fi  generalizată. Este necesar mai mult decât oricând să fi e actualizată; astfel, ar întrona pacea, liniștea și armonia în lume, evident numai pe acel unic temei: supunerea noastră în faţa orânduirii divine. Nimeni nu este dispensat de această contribuţie. Ea egalează pe oameni. Partea fi ecăruia este indispensabilă. Realizată în ansamblu, aduce armonia ansamblului, concomitent – fericirea și binecuvântarea cerească individuală.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Fuga în Egipt”, în Renașterea XIV (1936), nr. 51-52, pp. 4-5.