Noi nu cunoaștem natura minții noastre; noi nu o vedem și totuși mintea călăuzește totul în om. Deci, cum poate mintea noastră mărginită să vadă Mintea cea nemărginită, pe Dumnezeu pentru a crede în El? Dumnezeu se află dincolo de duh, dincolo de tot ceea ce își poate imagina omul. „O adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu” (Romani 11, 33).
Și eu, copilul meu, îmi port trupul meu bolnav precum un ghimpe de-a lungul căii mele. Nu-mi îngăduie să înaintez și, astfel, rămân în urmă până ce Dumnezeu se milostivește de neputința mea. Păcatul dă naștere la tot răul, dar din bunătatea Sa, Dumnezeu preschimbă pedepsirea păcatelor în iertare, dar și într-un mijloc de a dobândi îndrăzneală față de El. O, cât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru om! Cine poate oare privi în față acest ocean al iubirii? Omul plânge ca un prunc atunci când mintea îi este luminată și vede chiar câtuși de puțin cât de mare este dragostea lui Dumnezeu față de el. Dar cât trebuie el să trudească mai înainte de a-i fi dăruită această iluminare! Căci ea este un dar de Sus, de la Părintele luminilor; ea vine precum roua, ca o zi încântătoare de primăvară la sufletele pârjolite de greutățile feluritelor încercări.
(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 362)
