,,- Gheronda, am spus, o să descopăr ceva. Pregătesc biografia dumneavoastră. Ce părere aveți?

-Copilul meu, dacă ai timp de pierdut, scrie! Dar ce ai găsit demn de publicat despre mine?

– Mai întâi, faptul că ați fost părintele meu duhovnicesc timp de patru decenii. Și, în al doilea rând, că ați oferit mari servicii mănăstirii noastre, Sfântului Munte în general și lumii prin cărțile dumneavoastră, timp de 75 de ani.

-Tot ce am făcut din durere și din dragoste am făcut, ,,dar întru aceasta m-am îndreptat”[1]. Avea 94 de ani când ucenicul Teoclit Dionisiatul, la marginea patului său de spital, i-a mărturisit egumenului Gavriil această intenție. Nu s-a împotrivit acestei dorințe, ci cu smerenia care-l caracteriza, cu mintea stăpânitoare și simț duhovnicesc, a acceptat, fără rigoare ascetică, tipică unor stareți care, potrivit Arhimandritului Zaharia Zaharou, ,,atunci când au murit și au fost îngropați, pământul nu le-a primit trupurile”[2].

Același profund trăitor și mărturisitor al învățăturii Sfinților Siluan și Sofronie de la Essex expune metoda duhovnicească a cugetului dumnezeiesc, care se deplasează în afara abuzului de putere și autoritate, duh potrivnic etosului  monahal. ,,Puterea și autoritatea nu se potrivesc cu ethosul smereniei, al cărui singur scop este acela de a ajuta oameni pe calea mântuirii. Monahismul nu este loc pentru dorința de putere, pentru duhul iubirii de stăpânire”[3].

Egumenul Gavriil a fost învestit cu deosebite funcții. De secretar înzestrat cu abilități diplomatice și reprezentant al mănăstirii în Karyes, până la funcția nedorită de stareț. Biografia întocmită de monahul Teoclit Dionisiatul părintelui său duhovnicesc este sugestivă, deoarece acesta a rămas în memoria celor care l-au cunoscut o personalitate marcantă, o pildă de credință și dăruire, un manual de pocăință perpetuă. Niciodată nu a făcut abuz de autoritatea sa, ci a găsit întotdeauna înțelepciunea necesară să nu rănească, biruind în adâncul inimii, în ,,inima metafizică”[4], potrivit Sfântului Sofronie. In ea a depozitat făgăduințele monahale de la care nu s-a abătut niciodată.

Fericitul Gavriil Dionisiatul a fost un aghiorit de o sensibilitate aparte, o strălucitoare personalitate duhovnicească experimentată, un admirabil povățuitor, iscusit administrator, milostiv și blând în cuptorul inimii sale. Ca vajnic patriot, a purtat stigmatele poporului grec, l-au mișcat suferințele conaționalilor, i-a mustrat pentru expulzarea lui Dumnezeu din societatea și politica elenă, luând atitudine împotriva unor curente inoculate în popor ( avortul și a duhul antimonahal ).

Cuviosul Părinte Gavriil s-a născut în anul 1886 în Mesonikolas, într-o familie de oameni simpli și gospodari. La Botez a primit numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, căruia i-a purtat o evlavie deosebită. Încă de mic, Cuviosul s-a predat voii dumnezeiești, cu multă dăruire și dragoste față de biserica satului, unde preotul îl solicita la strană, formându-i o conștiință bisericească. Astfel, în micul Gheorghe se contura o viață duhovnicească și intelectuală, caracterizată prin agerimea minții. Citea literatură și cărți teologice, căutând să îmbine muncile agricole cu învățătura.

La vârsta de 17 ani, pătruns de spiritul patriot si sensibil la problemele naționale, părăsește pe ascuns casa părintească, călătorind până la Volos cu dorința de a se înscrie voluntar în armata macedoniană, care milita pentru autonomia Macedoniei. Însă comandantul i-a respins inițiativa de a se înrola, considerându-l prea tânăr. Dragostea de neam a cultivat-o până la despărțirea de trup, dovedindu-se un mare patriot, suferind alături de poporul grec  în vremurile întunecate ale istoriei lui. Refuzul comandantului l-a reîntors  pe tânărul Gheorghe în satul natal, unde și-a slujit tatăl în muncile câmpului, orientat în același timp spre cele dumnezeiești.

Nu după mult timp a simțit dorul  după monahism. Simțea că nimic altceva nu-l odihnea sufletește decât înrolarea în armata duhovnicească a monahilor, unde cerul se unea cu pământul, iar omul cu energiile necreate. Mulți sfinți au ales calea monahismului din fragedă copilărie. Unii erau refuzați, deoarece nu îndeplineau criteriile vârstei. Ca paranteză, ne putem întreba: ce îi mișcau atât de tare  lăuntric, încât să se lepede de duhul lumii, urmându-i lui Hristos în cel mai intim mod cu putință ?

Răspunsul la această întrebare ni-l oferă mărturia vieții lor. Aceștia s-au trudit de mici să-i  urmeze lui Hristos căutând la ethosul dumnezeiesc, răbdând foamea, necazurile, ispitele, împlinind legea ascultării și dragostei față de părinți și semeni. Coborârea aceasta prin smerenie i-au purtat în nelumesc, ca purtători de chip îngeresc și următori ai atleților lui Hristos. A fi părtaș la ethosul lui Hristos implică lepădarea sinelui de mângâierile egoiste, adică deșertarea. Deșertarea de Sine a lui Hristos la limitele omenității, a fost abecedarul sfinților. Au imitat această coborâre în adâncul smereniei,  ca inimile să ardă în cuptorul dumnezeiesc al dragostei lui Dumnezeu.

După întoarcerea în sat, tânărul Gheorghe a intensificat postul. Asceza trupească și asceza minții a întipărit înăuntrul său acest ethos hristic, rănit fiind de rugăciunea liturgică, pe care o cobora în inimă în toate activitățile extra- bisericești.

După terminarea stagiului militar a urmat calea pustiei, plecând la Muntele Athos, la l februarie 1910. Cuviosul a consemnat acest episod în notițele sale autobiografice, care fac trimitere la mentalitatea Muntelui Sfânt de la acea vreme: ,,Vrând să plec, am luat din cutia cu bani din casa părintească 260 de drahme, echivalentul a 10 lire de aur și, după ce mi-am luat pașaportul de la prefectura din Trikala, i-am scris din Volos tatălui meu că plec în America și că o să-i scriu de acolo un an. În Volos am întâlnit pe altcineva de aceeași vârstă cu mine, din Mavromatio, Karditsa, care mergea și el spre Sfântul Munte cu scopul de a rămâne acolo. În ziua de 5 februarie am ajuns cu corabia în Dafne și de acolo pe jos la Kareia, apoi am luat permisul de intrare. Mai întâi am mers la Simonospetra, unde nu am fost primițic fiindcă proveneam din vechea Grecie, după aceea la Grigoriu, unde s-a întâmplat la fel, iar apoi la Dionisiu, unde am fost primiți, împreună cu un alt tânăr din Capadocia”[5].

Însemnările Cuviosului Gavriil suprind râvna începătorului și dorința împărtășirii de duhul ascetic, de mult-binecuvântata asprime a locului, fiind întru totul dedicat acestui ,,dar” numit monahism. A lepădat gândul de a deveni sihastru la Katounakia, stabilindu-se la mănăstirea Dionisiu, unde a împlinit mai multe ascultări.

Perioada de noviciat a petrecut-o la Metocul Monoxylitis,  iar la un an după inițiere, a fost chemat de de către stareț să fie tuns în monahism cu numele de Gavriil. După tundere s-a reîntors la metocul mănăstirii, unde a fost învrednicit să guste din lumina dumnezeiască, fiind văzut într-o noapte de către monahul Lazăr înconjurat de lumina necreată, în stare de rugăciune.

Cuviosul Gavriil a rămas la acest metoc rămas până la finele anului 1912, când mănăstirea Dionisiu l-a însărcinat să se ocupe de recuperarea fostelor metocuri, inițiativă venită din partea guvernului grec. Această perioadă a coincis cu eliberarea de sub stăpânirea turcească a teritoriilor macedoniene  din 1912.

Misiunea de recuperare i-a fost încredințată Cuviosului, deoarece mănăstirea îl considera un diplomat capabil și harnic, îndeosebi bun ascultător, virtute prin care s-a făcut remarcat în toate locurile unde a peregrinat. Nu s-a împotrivit acestei sarcini, conștient de importanța ei. Tânărul monah Gavriil inspira și expira aerul monahicesc, centrat pe rugăciune și ascultare.

În ianuarie 1913, monahul Gavriil a pornit în marea misiune de revendicare a metocurilor, cu o straiță plină de documente, întâlnindu-se cu diferiți oameni politici din Tesalonic. Ucenicul său Teoclit Dionisiatul a creionat profilul dascălului său, calitățile diplomatice și rafinamentul intelectual cu care excela în discuții: ,,La serviciile publice, unde a mers pentru a urmări evoluția problemelor care interesau mănăstirea noastră, a fost primit cu respect, deoarece prezența sa, modul de a se purta, vorba lui înțeleaptă provocau o stare de teamă și totdeauna de admirație religioasă. O fotografie a părintelui meu la acea vârstă arată un monah impunător și sobru, cu o înfățișare smerită, cu expresia unui călugăr cumpătat, reținut, cu trăsături de om înțelept, privire blândă, statură înaltă, chip ascetic, cu obrajii ușor supți și ochii adânci, pătrunzători, care priveau în jos. Era o icoană a blândeții și întruchipare a virtuții”[6]. 

În tot acest proces de recuperare al fostelor vetre și pământuri, monahul Gavriil s-a învrednicit de multe biruințe. Una dintre cele mai însemnate biruințe a fost recuperarea marelui metoc Orphany (Kavala). Astfel, la aflarea acelei izbânzi, ,,mănăstirea l-a însărcinat cu reorganizarea metocului și cu exploatarea agricolă a suprafețelor întinse, dându-i-l ca ajutor pe monahul Isaac, bulgar la origine, bărbat sfânt, așa cum l-a descris părintele meu și care a fost amintit în seria ,,Figuri athonite”[7].

La acest metoc din Muntele Pangaion, Cuviosul s-a dovedit a fi un mare nevoitor și iscusit gospodar, slujind intereselor mănăstirești. Monahii nu lăsau rugăciunea pentru rucodelie. El este întâi de toate o ființă liturgică, menită să se ridice la starea chipul îngeresc la care a fost chemat. Starea împărătească a monahului nu este dată de prea multele griji, ci de virtutea simplității, care aduce cu sine neagoniseala.

Mănăstirea Dionisiu a simțit deosebită mângâiere din partea metocului până la invazia bulgarilor în Kavala. Datorită activității agricole ale iconomului Gavriil, tone de grâne, brânză și unt erau descărcate în portul mănăstirii. Dar nu doar mănăstirea se bucura de roadele metocului Orphany. Beneficiarii acestor roade erau și săracii din împrejurimile metocului. Cuviosul Gavriil era numit ,,tată” de către locuitorii Kavalei. Îi ajută pe toți, fără excepții și fără etichete.

La 23 iunie 1917, în plin fratricid mondial, Cuviosul Gavriil, împreună cu alți monahi, au fost luați ca prizonieri în Bulgaria de  colaboraționiștii bulgari ai armatei naziste, pătimind multe umilințe în drum spre Sevlieno. A muncit pentru lagărele din Sumla, pentru o bucată de pâine și un compot de caise pe zi. A fost închis într-o colibă întunecată, înconjurată de sârmă ghimpată. Când Macedonia a căzut în mâinile trupelor germano-bulgare, trupele armatei au luat ca prizonieri mulți preoți și monahi, pe care i-au supus la chinuri cumplite, forțați să supraviețuiască în condiții inumane. Chiar și așa, într-un mediu atât de ostil, Cuviosul Gavriil se ruga și  compunea distihuri.

La sfârșitul Primului Război Mondial, împreună cu alți prizonieri de război, Cuviosul a fost eliberat S-a reîntors la Dionisiu,  însă după un mic răgaz, starețul i-a cerut din nou să meargă la metocul Orfany și să-l reorganizeze, deoarece armata pângărise locul. Aici a zăbovit încă patru ani, după care a fost chemat la mănăstire ca să-i reprezinte pe dionisiați în capitala Karyes. Șase ani mai târziu, în 1936,  avea să ridice crucea stăreției. Am ales să formulez astfel deoarece Cuviosul Gavriil a pătimit cumplit din cauza obștii, seduși de patriotism regional și partizanat. Abia după doi ani de la alegerea în treapta stăreției, și după alte și alte lupte interne și judecătorești, Cuviosul Gavriil a fost recunoscut ca stareț legitim.

Cuviosul Gavriil a iubit osteneala trupească. Săpa împreună cu monahii la vie, participa la cules, se îngrijea cu multă migală de măslini, căra bușteni de 100 de kilograme, cultiva pământul cu cereale, smulgea bălăriile sau se îngrijea de pomi. Toate acestea le făcea la vârsta de 60 de ani, spre uimirea monahilor tineri.

Invazia Greciei de către Puterile Axei din cel de-al doilea Război Mondial, avea să schimbe întreaga climă socială și politică a statului. În timpul ocupației,  un grup din armata bulgară s-a așezat lângă Ierisos, cu gândul să invadeze Sfantul Munte. Atunci, Sfânta Chinotită, prin experiența diplomatică a Starețului Gavriil, a solicitat protecția lui Hitler, ca Muntele Athos să nu fie profanat și văduvit de odoare. Această scrisoare a salvat Muntele de la invazie, deoarece la scurt timp, Hitler a interzis accesul naziștilor și bulgarilor pe teritoriul Muntelui.

După retragerea trupelor germane, Grecia a devenit câmp de bătălie în războiul intern, între armata Democratică a Greciei, ramură militară a Partidului Comunist Grec și armata guvernamentală greacă. Partizanii, aserviți comuniștilor, s-au răzbunat pe părinții aghioriți, iar în  1948 au pătruns în Sfântul Munte cu femei, arătând prin aceasta că nu aveau nicio teamă de Dumnezeu. ,,Ziua următoare, bărbații s-au dedat la jafuri asupra chiliilor și magazinelor, iar femeile batjocorind și profanând sfintele tradiții și rânduieli, dănțuiau sub absida clopotniței de la Protaton, zicând unor părinți care treceau pe acolo: ,,Să facă Preasfânta voastră minunea cu noi, fetele!” Și i-a miluit atunci Împărăteasa lumii și nu i-a pedepsit pe cei ce o insultau, dar de atunci nu au mai văzut, după cum se zice, ,,zi albă”. I-a găsit după puțin timp dezastrul de la Florina, unde au fost 1200 de morți, prizonieri și răniți, și într-un an de zile nu a mai rămas nimic din nelegiuita lor lucrare”[8].

Războiul civil[9] a lăsat urme adânci în inima poporul grec, polarizând societatea și ortodoxia. Materialismul și ateismul au pătruns tradiția ortodoxă a poporului și a decimat mii de suflete, răpuse din cauza  avorturilor. Cuviosul era de părere că renașterea poporului grec va veni ,,din înflorirea monahismului”. Însă monahismul suferea din cauza conflictului dintre generații și a numărului mic de monahi. Cei tineri vedeau în cei înaintați în vârstă asprime, iar cei bătrâni de zile îi ironizau și acuzau de formalism pe cei tineri. Astfel, a inițiat un program pastoral și misionar, cu nădejdea că prin acesta v-a revitaliza viața isihastă de la Muntele Athos, trezind în conștiință poporul grec. A scris Noul Everghetinos, Lavsaikonul Sfântului Munte, Malthusianismul, Glasul celui ce strigă în pustie, și alte lucruri de o importanță majoră în spiritualitatea ortodoxă. De asemenea, a publicat peste 70 de articole în trei reviste prestigioase ale vremii: Biblioteca Aghiorită, Sf. Grigorie Palama și în Presa Ortodoxă, analizând teme de teologie apologetică, dogmatică și patristică.

În partea de preambul a biografiei, dintr-o evlavie sfântă față de părintele său, Părintele Teoclit Dionisiatul scrie:,,Pregăteam de mulți ani material pentru o monografie, nu doar pentru că mi-a fost timp de 42 de ani părinte duhovnicesc, ci și pentru că a fost cea mai mare personalitate a Sfântului Munte în decursul ultimului secol”. Ca ucenic, Părintele Teoclit a simțit legătura nemijlocită cu cerul, având ca intermediar pe acest Gamaliel al Athosului. Asemenea lui Gamaliel, Fericitul Stareț Gavriil a fost un om cinstit și drept, plin de curaj în pozițiile anti-materialiste și anti-progresiste. Însă când vorbim de revirimentul spiritual ce a avut loc în secolul al XX- lea la Muntele Athos, este cu neputință să  întocmim clasamente aghiorite . Nu-i putem micșora pe unii părinți sau înălța pe alții, pentru că fiecare s-a făcut bine-plăcut înaintea lui Dumnezeu împlinind legea monahismului – ascultarea, temelia vieții ascetice.

Acest scriitor talentat, diplomat iscusit, duhovnic experimentat, îngăduitor și aspru, profund și sensibil, iubitor de neam și de săraci, este unul dintre potențialii sfinți ai Bisericii Ortodoxe. Biografia Cuviosului Gavriil Dionisiatul îndeplinește toate criteriile pentru ca aceasta să stea baza unui posibil dosar de canonizare.

[1] Monahul Teoclit Dionisiatul, Starețul meu, Gavriil Dionisiatul, traducere din lb. greacă de Emanuel Dumitru, Editura Sophya, București, 2013, p. 199-200. Vezi și: Constantin Cavarnos, Fericitul Stareț Gavriil Dionisiatul, traducere de prof. Paul Bălan,Ed. Supergraph, 2012.

[2] Arhimandritul Zaharia Zaharou, Nelumescul iubirii. Monahismul- răspunsul omului la chemarea absolută a lui Dumnezeu, traducere de Monahiile Tecla și Porfiria, Mănăstirea Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul Essex, Anglia, 2024, p. 19.

[3] Ibidem, p. 19.

[4] Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. de Ierom. Rafail Noica, Ed. Accent Prinț, Suceava, 2013, p. 51.

[5] Monahul Teoclit Dionisiatul, Starețul meu, Gavriil Dionisiatul, p. 13.

[6] Monahul Teoclit Dionisiatul, Starețul meu, Gavriil Dionisiatul, pp.26-27..

[7] Ibidem, p. 27.

[8] Ibidem, pp. 101-102.

[9] Apostolie Patelakis, Războiul civil din Grecia (1946 – 1949)și emigrantii politici greci in Romania (1948 – 1982), Ed. Cetatea de Scaun, 2023.