Elisabeta Klett (1915-1962),destinul frânt al unui etnic german din Transilvania

de Eseu

Începutul anului 2021 a marcat comemorarea celor 76 de ani scurși de la deportarea etnicilor germani din România în lagărele de muncă forțată din Uniunea Sovietică, urmată de un lung șir de vexațiuni și acțiuni represive instrumentate de autoritățile comuniste, episoade care au accelerat declinul acestui grup etnic. Episodul deportării etnicilor germani, cu scopul „refacerii/reconstrucției” Uniunii Sovietice după război, s-a bucurat, cel puțin în ultimele două decenii, de o atenție specială din partea istoricilor, cercetările efectuate reconstituind cursul evenimentelor, de la arestarea și trimiterea în lagărele de muncă, la tratamentul aplicat, la relația cu autoritățile militare și civile sovietice, până la momentul repatrierii. Cu toate acestea, puțini au fost cei care s-au aplecat asupra cercetării unor destine individuale, marcate de fenomenul deportării. Din acest motiv (dublat de faptul că anul acesta comemorarea deportării etnicilor germani a fost dată uitării de către instituțiile abilitate), mi-am propus să recuperez experiența concentraționară trăită de un membru al comunității germane din orașul Sebeș, Elisabeta Klett (1915-1962), străbunica mea, utilizând, în principal, sursele orale, interviuri realizate cu urmașii familiei, dublate de datele documentare identificate în arhiva familiei sau literatura de specialitate.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, în contextul „arbitrajului” de la Viena, din 30 august 1940, Germania a impus României semnarea unui acord privitor la comunitatea germană care, din acel moment, trebuia să fie tratată pe picior de egalitate cu populația majoritară. Câteva luni mai târziu, la 20 noiembrie, germanii din România au pus bazele Grupului Etnic German, condus de Andreas Schmidt, organizație care s-a autonomizat în raport cu autoritatea centrală și care a devenit un instrument de propagare a ideologiei naziste (cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o adeziune în masă a comunității germane la politica pro-nazistă a Grupului Etnic German). Pe aceeași linie, conducerea organizației s-a angajat în susținerea mașinăriei de război germane, prin ajutoare trimise pe front, dar mai ales prin soldații recrutați pentru formațiunea „Todt” și pentru trupele SS. La nivelul Sebeșului, activitatea Grupului Etnic German s-a făcut simțită prin colectele organizate, prin înființarea unui serviciu de poliție propriu (structurat pe trei secții), prin conferințele publice organizate (la una dintre acestea, desfășurată la 11 iunie 1942, fiind invitat Fritz Roth, președintele „Acțiunii Religioase” din cadrul organizației), dar mai ales prin recrutarea soldaților pentru armata germană.

Ieșirea României din alianța cu Germania, dublată de intrarea țării în sfera de influență sovietică, a așezat sub anatemă comunitatea germană și a inaugurat un lung șir de vexațiuni, cea dintâi fiind deportarea în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică. Printr-un act de forță, ocupantul sovietic a impus guvernului, condus de generalul Nicolae Rădescu, emiterea ordinului număr 031/6 ianuarie 1945, de deportare a etnicilor germani în Uniunea Sovietică, pentru „refacerea” economică a țării. Conform acestui ordin, în intervalul 10-20 ianuarie 1945, trebuiau arestați toți etnicii germani cu vârsta cuprinsă între 17 și 45 de ani (bărbații), respectiv 18 și 30 de ani (femeile), exceptând femeile care alăptau. Conform datelor înregistrate, în acest interval au fost ridicați circa 75.000 de etnici germani și trimiși la muncă silnică în Uniunea Sovietică, dintre aceștia un procent de 15% pierzându-și viața datorită condițiilor și tratamentului aplicat.

La Sebeș, operațiunea de pregătire a arestării etnicilor germani a început în dimineața zilei de 11 ianuarie 1945, fiind coordonată de așa-numita „comisie locală pentru ridicarea sașilor”, formată din cinci ofițeri sovietici, șeful comisariatului de poliție (Constantin Păsărică), șeful secției de gardieni (Ion Oprinescu) și locțiitorul său (Ioan Ordean), în subordinea căreia au intrat 20 de soldați, cu doi ofițeri. Sediul comisiei a fost stabilit în clădirea Gimnaziului Mixt de Stat Sebeș (clădire care, astăzi, adăpostește Liceul Tehnologic Sebeș), sediile celorlalte unități școlare și instituții de cultură locale fiind transformate în spații de detenție a etnicilor germani arestați.

În primă instanță, comisia pentru ridicarea sașilor și-a concentrat atenția asupra întocmirii listelor și tabelelor cu persoanele care urmau să fie arestate, a doua fază a operațiunii fiind demarată la 15 ianuarie 1945. Pe listele întocmite de comisie au figurat și numele tinerilor Andrei și Elisabeta Klett, etnici germani mutați de la Câlnic, la Sebeș, după căsătorie, străbunicii celui care consemnează aceste rânduri. Soarta a făcut ca Andrei Klett, fost combatant al armatei române în anii celui de-al Doilea Război Mondial, să fie salvat de calvarul deportării în ultimul moment, pe peronul gării din Sebeș unde, adresându-se unui ofițer, în limba rusă, a fost scos din rândul celor încolonați spre a fi îmbarcați spre Uniunea Sovietică. Astfel, în lipsa soției, care nu s-a putut bucura de aceeași „favoare”, Andrei Klett a rămas la Sebeș, unde s-a îngrijit de cei trei copii ai familiei (Andrei, Anelise și Ioan).

De cele mai multe ori, arestarea etnicilor germani, operată de echipe formate din trei-cinci membri, începea ziua și continua seara și noaptea, pentru a spori impactul psihologic. Alături de alți etnici germani (în total, din Sebeș, au fost arestați și deportați 177 de etnici germani-106 femei și 71 bărbați, însă această cifră, stabilită de Rudolf Hann, este discutabilă, având în vedere faptul că nu-i include pe acei etnici germani, originari din alte comunități, stabiliți la Sebeș; exemplul Elisabetei Klett, al cărei nume nu se regăsește pe lista sebeșenilor deportați, este cel mai grăitor), Elisabeta Klett a fost arestată și închisă în sediul Gimnaziului Mixt de Stat Sebeș. În condiții excepționale, sălile de clasă au fost transformate în spații de detenție, fiind instituite posturi de pază care supravegheau mișcările etnicilor germani închiși.

După cinci zile de detenție, la 20 ianuarie 1945, etnicii germani închiși în sediul Gimnaziului Mixt de Stat au fost încolonați și transportați spre gara orașului. Conform mărturiilor transmise familiei de către Elisabeta Klett, în timpul marșului, aceștia au fost obligați să intoneze cântece de marș. Fără să știe că mărșăluiau spre trenurile care urmau să-i transporte în Uniunea Sovietică, spre surprinderea santinelelor, aceștiau au intonat versurile celebrelor „Siebenbürgen Land des Segens” („Transilvanie, pământ binecuvântat”) și „Kein Schöner Land in Diesen Zeit” („Nu-i țară mai frumoasă”), cântece care au însoțit comunitățile germane din Transilvania de-a lungul secolelor.

Îmbarcarea călătorilor a avut loc în după-amiaza aceleiași zile, transportul fiind asigurat de o garnitură de tren, formată din opt vagoane de animale, botezate de etnicii germani „bou-vagoane”. Din mărturiile Elisabetei Klett, transmise pe cale orală familiei, rezultă că îmbarcarea etnicilor germani a durat circa două-trei ore, răstimp în care celor apropiați li s-a permis să-i aprovizioneze pe cei care urmau să fie deportați cu alimente și îmbrăcăminte adecvată condițiilor climaterice din Uniunea Sovietică.

Drumul spre lagăr a fost reținut de Elisabeta Klett ca o nouă provocare, marcată de apariția păduchilor, bolilor și a primelor victime, toate acestea dublate de un puternic sentiment de insecuritate, accentuat de zgomotul asurzitor al roților de tren. După aproape o lună de călătorie, în condiții mizere, în frig și spaimă, convoiul care transporta etnicii germani din Sebeș a ajuns în zona Munților Urali, de unde aceștia au fost separați și trimiși, în grupuri, în 17 lagăre de muncă forțată. Datele culese de la membrii familiei ilustrează faptul că Elisabeta Klett, casnică fiind, nu a fost trimisă în lagărele de muncă „specializate”, cu un anumit obiect de activitate, ci a fost trimisă la minele de fier de la poalele Munților Urali (din nefericire, numele minei nu ne este cunoscut).

Ajunsă în lagăr, Elisabeta Klett a experimentat lăcomia celor însărcinați cu paza etnicilor germani care, în răstimpul petrecut de aceștia la deparazitare, s-au dedat la prădarea valizelor înghesuite cu puținele haine și lucruri personale și la incinerarea bagajelor și a obiectelor de prisos. Prizonierilor li s-a permis să păstreze câte o pernă și o haină groasă pentru a rezista temperaturilor scăzute. În ceea ce privește viața în lagăr, mărturiile transmise familiei surprind regimul alimentar deficitar (care, de cele mai multe ori, consta într-o supă de castraveți sau cartofi și circa 300 de grame de pâine neagră, uscată sau mucegăită), asistența medicală insuficientă (asigurată de un medic și o asistentă), precum și tratamentul înjositor.

Astfel, din mărturiile Elisabetei Klett se poate constata că cei mai mari dușmani ai etnicilor germani deportați în Uniunea Sovietică au fost frigul, foamea, condițiile de muncă, la care se adăuga atitudinea deloc binevoitoare a celor care coordonau activitatea lagărelor de muncă, dar și a populației locale. Majoritatea celor deportați au reținut și un alt dușman, apărut datorită condițiilor de viață din lagărele de muncă, și anume ploșnițele, insecte ce se hrănesc cu sânge uman. Disconfortul și infecțiile produse de acestea au constituit un laitmotiv al mărturiilor referitoare la deportarea în Uniunea Sovietică, pomenite și în relatările Elisabetei Klett. Literatura de specialitate subliniază faptul că odată ajunși în lagăr, prizonierilor le-a fost interzis contactul cu cei rămași acasă (de altfel, în Uniunea Sovietică, poșta militară și-a reluat activitatea de abia în anul 1946), puținele scrisori permise fiind supuse cenzurii, motiv pentru care soarta Elisabetei Klett nu a fost cunoscută familiei până în momentul întoarcerii acesteia la Sebeș.

Cu timpul, Elisabeta Klett a ajuns să se întâlnească în același lagăr cu o rudă puțin mai norocoasă (din păcate, numele acestei persoane nu ne este cunoscut), repartizată la cantina unității care, în spirit de solidaritate, s-a oferit să-i întregească rația zilnică de hrană. În scurt timp, cei doi au fost descoperiți, prin trădarea unui alt etnic german, probabil nemulțumit de acordarea acestui „favor”, și despărțiți, ruda binevoitoare fiind mutată în alt lagăr de muncă.

Munca în minele de fier nu a fost una tocmai ușoară, îndeosebi pentru o femeie, exploatarea minereului fiind realizată într-o manieră rudimentară, neproductivă. Pe lângă aceasta, mărturiile Elisabetei Klett prezintă numeroasele riscuri la care erau supuși muncitorii, trimiși în mină fără o minimă protecție. În aceste condiții, accidentele de muncă erau frecvente și aproape inevitabile, unui astfel de accident căzându-i victimă și străbunica mea. Aflată în mină, tavanul unei galerii s-a prăbușit, rupându-i un picior și lovind-o grav la cap. A fost transportată de urgență la infirmeria lagărului de unde, după câteva săptămâni de suferință, a fost declarată „inaptă” și a fost trimisă acasă cu un tren personal unde, în mijlocul familiei, a reușit să se întremeze. Era sfârșitul unui drum care i-a marcat viața pentru totdeauna, leziunile suferite în urma acelui accident grăbindu-i sfârșitul, care a survenit la 28 octombrie 1962, la doar 47 de ani.

Un accident de muncă a făcut ca experiența concentraționară a Elisabetei Klett să fie de scurtă durată, de aproximativ un an, însă majoritatea etnicilor germani au continuat să muncească în lagărele sovietice până în momentul desființării acestora, în anul 1949. Pentru întreaga comunitate germană a Sebeșului, deportarea a rămas un moment de răscruce și de încercare a credinței și capacității de conservare, de supraviețuire, un test al mult lăudatului „calm săsesc”. Bolnavi, marcați fizic sau sufletește de viața în lagărele de muncă, aceștia au revenit acasă, la Sebeș, unde abuzurile nu au încetat; au urmat anii grei ai naționalizării și colectivizării, episoade care au marcat comunitatea germană și au încurajat exodul masiv al acesteia spre Republica Federală Germania în intervalul 1968-1989. Printre destinele frânte de aceste măsuri, s-a numărat și cel al Elisabetei Klett, a cărei experiență concentraționară am încercat să o recuperez din frânturile păstrate în arhiva orală a familiei. Deși nu mi-a fost dat să-mi cunosc străbunica, Dumnezeu a rânduit lucrurile în așa fel încât ivirea mea pe lume să aibă loc în aceeași dată la care aceasta s-a stins din viață, o dovadă în plus a faptului că nimic nu este întâmplător în drumul nostru pe acest pământ. La 28 octombrie 1962 a plecat din viață Elisabeta Klett, iar peste aproape trei decenii, la aceeași dată, m-am născut eu, strănepotul care a cules fragmentele dispersate ale biografiei sale, le-a așezat într-un întreg și le-a făcut publice pentru ca povestea ei să nu se piardă, ci să fie transmisă mai departe, ca un testimoniu al faptului că oamenii trec, dar faptele și experiențele lor rămân…

Bibliografie:

1) Afrapt, Nicolae, Germanii din Sebeș în primii ani ai comunismului (1945-1950): începutul calvarului, volum I, Alba-Iulia, Editura Altip, 2006;

2) Baier, Hannelore, Germanii din România (1944-1956), Sibiu, Editura Honterus, 2005;

3) Ciobanu,Vasile, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni (1918-1944), Sibiu, Editura Hora, 2001;

4) Ciorbea, Victor (coordonator), Raport special privind respectarea drepturilor persoanelor persecutate din motive politice de către dictatura instaurată în România în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, București, 2018;

5) Groza, Mihai-Octavian, „Elisabeta Klett-o poveste deportată”, în Sebeșul povestit, număr 2, 2014;

6) Murádin, Kristóf, János, „The Deportation of Germans from Romania to the Soviet Union in 1944-1945”, în Acta Universitatis Sapientiae. European and Regional Studies, număr 7, 2015;

7) Narai, Eusebiu-Marcel, „Aspecte privind situația minorității germane din județele Caraș și Severin în anii 1944-1948”, în Analele Banatului, număr XVI, 2008;

8) Popa, Dan, Naționalitatea ca vină: deportarea etnicilor germani din România în URSS, București, Editura Mica Valahie, 2015.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Inteligența artificială sau Autorité, Globalité, Intimité

Inteligența artificială sau Autorité, Globalité, Intimité

AGI este acronimul lui Artificial General Intelligence, adică Inteligență Generală Artificială însemnând reprezentarea digitală a cunoașterii umane care se dezvoltă de la sine, prin sine și pentru sine. Descoperirea acestei capacități auto-generatoare ca o replică...

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii reprezintă, alături de imnografie, o componentă însemnată în cultului ortodox. Toate slujbele au în alcătuirea lor Psalmi sau stihuri alese din Psalmi. Fără îndoială, Psalmii sunt o moștenire din cultul Vechiului Testament. Ei reprezentau și atunci conținutul...