„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales  pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână”. (Ioan 15, 16)

Părintele Episcop-Vicar Benedict Vesa Bistriţeanul porneşte de astăzi la misiune,   într-o lume cu multe probleme şi dificilă. Însă avem nădejdea că Cel ce l-a chemat la misiune, îl va ajuta, de aceea mi-am şi început cuvântul cu acest verset:  „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână” (Ioan 15, 16). Sunt cuvintele Păstorului Celui mare, cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, care ne cheamă la misiune pe noi, păstorii cei mici.

De-a lungul istoriei creştine  nenumăraţi păstori au luat în considerare cuvintele Mântuitorului, unul deosebit fiind Sfântul Apostol  Pavel care la rândul său a pregătit alţi misionari, dacă ar fi să-i amintim doar pe Timotei şi Tit. Când se întorcea din a treia călătorie misionară i-a chemat la Milet pe clericii bisericii din Efes şi le-a zis: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28).

„Misiunea este un criteriu fundamental al Bisericii, nu numai în sensul că Biserica este instrumentul misiunii, ci şi că ea, Biserica, este scopul sau realizarea misiunii”[1]. Cuvântul misiune vine de la cuvântul latinesc mittere, adică trimitere. El se referă la vocaţia  apostolică a Bisericii de a propovădui Evanghelia Domnului Hristos la toate neamurile. Aşadar misiunea este un act de trimitere: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu” (Ioan 20,  21), de mărturie  a Învierii lui Hristos „voi sunteţi martorii acestora” (Luca 24,  48) şi de evocare  a evenimentelor care constituie istoria mântuirii „au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei şi că a deschis păgânilor uşa credinţei” (Fapte 14, 27).

Iar unul dintre principalele mijloace de misune este personalitatea misionarului, văzută ca adevărata problemă  a vremurilor actuale. Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul Despre Preoţie[2], gândindu-se la Sfântul Apostol Pavel zice: „dacă Pavel, care a săvârşit fapte ce depăşesc poruncile lui Dumnezeu, care nu urmăresc  deloc folosul său, ci folosul credincioşilor, dacă, deci, Pavel se temea totdeauna când se gândea la măreţia apstoliei sale, ce vom păţi noi …?”.

Când se gândea la roada misiunii sale, Sfântul Pavel zicea: „căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu Mine după trup” (Romani 8, 3). Iar Sfântul Ioan  trage concluzia: „Dacă poate cineva să sloboadă acest glas, dacă are cineva  un suflet atât de mare încât să se înalţe până la o astfel de dorinţă, ei bine, un astfel de om merită să fie învinuit dacă fuge de preoţie[3].

Încă din perioada interbelică un bun misionar, gândindu-se la personalitatea episcopului misionar, scria aceste cuvinte: „cel dintâi instrument pedagogic al fiinţei Bisericii este Episcopul. El trebuie să fie în stăpânirea tuturor însuşirilor esenţiale Episcopului-tip, care este Domnul Iisus Hristos”[4]. Episcopul misionar, prin personalitatea lui, prin viaţa lui spirituală, îi covârşește pe cei din jur.

Iar în vremurile actuale un autor duhovnicesc, referindu-se la lupta pe care o are arhiereul cu veacul secularizat, zice că „lupta trebuie să fie dusă neîncetat. Duhul  pământului îl cheamă pe om mereu înapoi, în jos. Pământul i-a servit odată leagăn omului, însă pentru omenirea  maturizată a devenit un aşternut comod… .

Adevărata Biserică trebuie să trezească veşnic la viaţă. Nu a existat şi nici nu va exista o asemenea orânduire pe pământ despre care să se poată spune: «Iată  împărăţia lui Dumnezeu pe pământ!». Şi de aceea, opriţi-vă oameni buni din drumul vostru. Păstorii şi arhipăstorii trebuie, deci, să trezească neîncetat omenirea”[5]. Râvna misionară trebuie să fie prezentă mereu.

Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă aşa pe clerici: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei”(I Petru 5, 2-3).

Spiritualitatea creştină, plecând de la acest citat şi de la altele, creionează cel puţin patru îndatoriri pe care le are păstorul faţă de păstoriţii săi: 1. să-i primească pe toţi; 2. să-i iubească pe toţi; 3. să se roage pentru toţi; 4. şi să le poarte sarcinile la toţi.

Să-i primească pe toţi, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, credincioşi practicanţi şi mai puţin practicanţi, bisericoşi şi indiferenţi. Toţi formează turma lui pe care trebuie să o slujească  şi s-o ducă la mântuire.

Apoi, după ce îi primeşte pe toţi, să-i  iubească pe toţi, indiferent ce atitudine au faţă de Biserică. Părinţii îşi iubesc toţi copiii, şi pe cei mai năstruşnici. Ori, credincioşii sunt copiii lui.

În virtutea calităţii sale de slujitor al lui Dumnezeu trebuie să se roage pentru toţi. La sfântul altar şi-n rugăciunile sale particulare. Sfântul Iacov, în acest sens, ţine să sublinieze: „că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).

Iar gândindu-ne la multele greutăţi pe care le au oamenii, să le ajute tuturor    să-şi poarte sarcinile. Aşa ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2).

Toate acestea i le punem la suflet Preasfinţitului Părinte Benedict Vesa Bistriţeanul, acum când a primit dumnezeiescul har al arhieriei. Şi-i urăm, în calitate de Arhiepiscop şi Mitropolit al său, ca să se lupte „lupta cea bună” (1 Timotei 1, 18) şi-i zicem dimpreună cu Sfântul Pavel: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (1 Timotei 4, 12).

Şi-L rugăm pe Dumnezeu ca armonioasa noastră conlucrare să fie înspre folosul clerului şi credincioşilor din această Arhiepiscopie.

Întru mulţi ani, Părinte Episcop-Vicar Benedict Bistriţeanul!          

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

 şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului    

[1] Ioan Brie, Dicţionar de Teologie Ortodoxă , Bucureşti, 1981, E.I.B.M.B.O.R, p. 256.

[2] Despre Preoţie, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1987, p. 63.

[3] Ibidem.

[4] Pr. Toma Chirichuţă, Adevărata problemă, în revista „Fântâna Darurilor”, noiembrie 1931, Bucureşti, p. 363.

[5] Ieromonahul Tihon, Arhiereul, Editura Marineasa, Timișoara, 2004, p. 236.