Foto: Preasfințitul Părinte Benedict alături de familie, în satul natal, la prima Liturghie oficiată ca arhiereu
Timpul copilăriei este punctul de referință pentru întreaga viață, fundația pe care se clădește întreaga noastră biografie iar datoria adulților, este de a asigura și de a păstra nepătat acest univers mitic. Pentru copii nimic nu pare imposibil și exemplul lor este dovada că niciodată nu este prea târziu pentru a ne reconfigura viața.
Despre ce înseamnă casa părintească, bunicii, satul natal, despre visurile copilăriei și prieteniile veșnice, despre ce înseamnă copiii pentru societate și ce putem învăța din inoceța lor, a vorbit Preasfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul într-un interviu acordat pentru Radio Renașterea cu prilejul Zilei internaționale a Copilului.
Text integral:
A fost odată… Cam așa începe povestea noastră, a fiecăruia. A fost odată o copilărie, a fost odată o casă părintească, a fost doată un sat sau un oraș natal în care am văzut lumina zilei. A fost odată un timp și un tărâm al bucuriei, care ne devine punct de referință pentru tot restul vieții noastre. Acolo am trăit vârsta bucuriei și spațiul imaginației. Acolo totul era posibil, dincolo de greutățile sau lipsurile pe care unii dintre noi le-or fi și avut… Acolo era tărâmul poveștilor și de acolo a început și povestea noastră. Cu un prim capitol frumos, romanul se construiește și ceea ce este foarte frumos, e că de fiecare dată când pare să fie un sfârșit nefericit, ne reîntoarcem la acel prim capitol și ne regenerăm viața. Este punctul zero, punctul de referință.
Acolo era o lume deschisă spre frumos, spre iubire, spre inocență. Acolo era vremea unei inconștiențe frumoase, care ne dădea bucurie din plin, trăiam clipa, trăiam momentul și eram foarte puțin înfricoșați de viitor. Dealtfel nici nu ne prea gândeam noi foarte tare la viitor… Este perioada copilăriei; punctul de referință pentru orice biografie de mai târziu. Copilăria însemna casa părinților, unde se întâmpla tot binele și se realiza acea așezare bună în rânduiala vieții. Era momentul în care simțeam îmbrățișarea și, mai mult decât atât, această îmbrățișare părea să rezolve toate problemele vieții. Totul se termina cu acel „lasă, o să fie bine”.
În copilărie era și casa bunicilor, cu mobilă veche, cu amintiri, cu jocuri, cu diverse povestiri, cu diverse întâmplări, cu frânturi și amintiri. Dar tot acolo era și timpul prieteniilor frumoase, prietenii pe care le vedeam pentru tot restul vieții, pentru totdeauna. Copilul se simte veșnic, venind dinspre un necunoscut și mergând înspre tot ceea ce poate fi frumos și fără de sfârșit, și prieteniile le trăia la fel. Apoi jocuri, împărtășirea de visuri, idealuri pe care le-am trăit alături de ei… Granița dintre lumea aceasta și Cer era foarte subțire. Cerul părea să se coboare pe pământ și pământul părea să se urce în cer. Totul ne era la îndemână, peste tot se trăia bucurie, pace și toate păreau să aibă un final fericit. Ba mai mult decât atât, în acele momente ne-am și dobândit resursele de vise, pachetul de vise prin care ne-am construit biografia.
Tot ceea ce am spus până acum pare să descrie o imagine ideală a copilăriei, și așa ar trebui să fie pentru orice copil! Suntem conștienți că nu pentru toți e așa, și pentru că lucrurile se întâmplă în felul acesta, e vina noastră, a celor mari, care nu știm să le construim acel timp mitic, frumos, acel timp de basm, de poveste, pe care orice copil l-ar merita.
Ziua de 1 iunie le este dedicată lor, copiilor noștri care apropie cerul de pământ. Este dedicată lor și încercăm să le facem din acest moment o zi specială. Este drept și acest lucru că ziua de 1 iunie ar trebui să se întâmple și în oricare altă zi de pe parcursul anului, însă în mod special astăzi, pe ei îi bucurăm și le oferim tot ceea ce poate fi mai frumos și tot ceea ce ne pricepem noi să le oferim. De aceea, pe lângă faptul că am putea să fim nostalgici, e și mai constructiv să fim responsabili, noi cei mari față de ei. Este nevoie, în această lume nesigură, aflată într-o continuă mișcare, să avem mare grijă de copiii noștri!
Această zi de 1 iunie, capătă plus de importanță și în contextul anului omagial dedicat părinților și copiilor. Mult prea puțin probabil îi avem în vedere pe ei pentru ceea ce sunt ei, susținându-i în acest proces frumos de a-și construi biografia pornind de la visurile lor.
O educație frumoasă, o educație religioasă care să le ofere echilibrul în viață, este de mare nevoie, iar în zilele noastre în care familia sau identitatea familiei este pusă sub semnul întrebării, cu atât mai mult este nevoie de această responsabilitate și responsabilizare totodată, față de ei, copiii noștri.
Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de Cer. Să nu uităm acest lucru, iar dacă într-o societate există copii, înseamnă că avem speranțe. Multe dintre satele noastre duc lipsă de vioiciunea, de zâmbetele și gălăgia pe care le fac copiii, inclusiv satul meu natal în care mă întorc cu foarte mult drag, dar nu cu mai puțină nostalgie, pentru că vremurile de altădată au trecut și, din nefericire, copiii sunt mult mai puțini. Dar avem această nădejde și nota zilei de astăzi ne încurajează înspre acest lucru – copiii sunt viața noastră, copiii sunt sensul existenței noastre și copiii sunt cei care ne apropie de Cer, pentru că ei sunt inimile cu care noi ne prindem de Împărăția lui Dumnezeu.
Domnul, chemându-ne la o înțelegere a vieții, ne zice că ar trebui să ne asemănăm lor, copiilor, ca să intrăm în Împărăția Cerurilor, să moștenim bucuria veșnică. Desigur, poate să se refere la multe lucruri, dar eu aș sublinia trei, care sunt cele mai importante: să primim totul cu mulțumire, chiar și fără motiv, să învățăm să ne bucurăm de viață și să fim mulțumitori; să nu stăm locului niciodată, să nu ne astâmpărăm până când nu facem lucrurile frumoase, până nu ne împlinim vocația noastră și, să mai știm ceva, pentru a primi este foarte important să cerem cu insistență. Ei, copiii, când vor ceva, într-atât cer și într-atât lucrează, până când primesc. Dincolo de acestea mai putem adăuga și simplitatea cu care ei privesc viața și încrederea pe care o au în părinții lor, asemeni lui Dumnezeu. De la ei învățăm foarte multe lucruri!
Mai adaug doar atât: bucurându-ne de ei, și noi cei mari, să nu uităm că nicicând nu e târziu. Aceste momente ne oferă șansa de a ne retrăi copilăria alături de copiii noștri. Iar dacă ar fi să mă folosesc de câteva versuri l-aș cita pe Tudor Arghezi:
Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.
Le urăm tuturor copilașilor din eparhia noastră și din lumea întreagă la mulți ani și le mulțumim pentru toată bucuria și vioiciunea pe care ne-o dau în fiecare zi!
