Romani 4, 1-12 (Dreptatea lui Dumnezeu se dobândește prin credință)
Sfântul Pavel folosește paradigma Avraam pentru a defini teologia justificării prin credință, tocmai deoarece evreii îl considerau un exemplu suprem de om drept (rabinii chiar exagerau cu meritele sale personale). Apostolul arată că iudaismul, prin dreptatea sa bazată strict pe fapte, deviase de la credința patriarhilor.
Apostolul amendează atitudinea exclusivistă a justificării prin merite personale, el subliniază faptul că mântuirea nu este rezultatul efortului uman, ci darul lui Dumnezeu (idee teologică pe care o va relua și în Efeseni 2, 8). Dacă restaurarea omului s-ar produce în baza efortului individual atunci Jertfa lui Iisus ar fi zadarnică, însă ea este un cadou al Dumnezeului Suveran. Întrucât credința este pusă în contrast cu faptele, ea trebuie să însemne sfârșitul oricărei încercări de a câștiga favoarea lui Dumnezeu prin merit personal.
