Activitatea minții – de care depinde în mod esențial perspectiva asupra lumii, autocunoașterea dar și raportarea la Dumnezeu – fascinează mereu prin complexitatea ei. În acest registru putem situa facultatea imaginației – un proces cognitiv de combinare, transformare și elaborare a unor reprezentări, imagini sau idei pornind de la elemente din experiența anterioară, bazată pe simțuri (imaginația reproductivă) sau, dimpotrivă, de generare a unora noi, fără corespondent în experiența din trecut (imaginația creatoare). Ea poate lua și forma reveriei sau a visării cu ochii deschiși, când omul, evadând din realitate, trăiește într-o lume imaginară, făurindu-și planuri sau căutând un confort interior. Imaginația lucrează cu amintirile și induce sentimente, de aceea este asociată altor procese mentale, precum memoria, gândirea, limbajul sau inteligența emoțională. Tot aici trebuie situat universul oniric, populat adesea cu foarte multe imagini, derularea acestora, deși de natură să ne afecteze, având un caracter involuntar.
Felul cum este întrebuințată imaginația ține de originalitatea persoanei și de etapele dezvoltării ei, de aceea la copii este exuberantă și fără restricții, mai structurată și orientată într-un anumit mod la tinerețe, iar la bătrânețe de obicei mai atenuată și lipsită de plasticitate. Imaginația este indispensabilă în evoluția persoanei și joacă un rol fundamental în procesul cunoașterii. Totodată poate contribui și la involuția omului, la dezorientarea sau chiar îmbolnăvirea lui. Grație creativității lui, s-au produs invenții, descoperiri științifice, ale unor legi matematice sau fizice, iar în sfera estetică au luat naștere operele de artă, literatura sau muzica, toate menite să încânte omul și să-i împodobească frumos viața. Imaginația (din gr. φαντασία) se suprapune, într-o oarecare măsură, cu ceea ce înțelegem astăzi prin fantezie, importantă, de pildă, prin felul cum cititorii, mai ales copiii, asimilează o lectură. Fantezia e relevantă prin apariția unor genuri literare sau în industria cinematografică și de gaming. Literatura pentru copii e scrisă în acest gen, dar întâlnim, larg răspândite, și alte specii de literatură – poezia, legendele, fabulele sau basmele, romanele „fantasy” sau SF (science-fiction) –, în care personaje imaginare – feți-frumoși, dragoni, vrăjitori, cavaleri, super-eroi sau ființe extraterestre – poartă o luptă (sau un război interstelar) între bine și rău, aspiră la o lume ideală sau ne propun valori și teme cu valoare etică. Prin „dark fantasy”, industria de film și de jocuri promovează sentimentul de groază, violența sau, dimpotrivă, prin pornografie, plăcerea, protagoniștii (pe de o parte vampiri, fantome, cadavre, pe de alta infractori sau personaje imorale etc), influențând negativ imaginarul spectatorilor. La rândul lor, miturile ancestrale, migrând în variate forme de religie, dau seama despre felul cum omul dă curs imaginației sale.
Imaginația trebuie însă abordată și dintr-o perspectivă mai profundă. Spiritualitatea creștină ne oferă un punct de vedere valid și care privește omul în plurivalența lui. În literatura ascetică, φαντασία (phantasia) este un concept cu semnificație teologică, fiind tradus frecvent în română prin „închipuire” sau „nălucire”. Din punctul de vedere al Părinților Bisericii, omul originar avea o structură interioară nedivizată, neafectată de păcat, iar imaginația (sau închipuirea) era o poartă spre contemplația lui Dumnezeu. Adam, spun ei, nu cunoștea „închipuirea necuviincioasă” (Calist și Ignatie Xanthopol), dar, primind ispita, se rupe de Dumnezeu. „Așa l-a despărțit pe Adam de Dumnezeu, dându-i nălucirea demnității dumnezeiești” (Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie și virtute, II, 17, Filocalia, vol. IV) Prin căderea protopărinților, imaginația devine un vehicul al puterilor răului, demonii folosind imaginația ca un instrument spre atacarea minții, împingându-l pe om la închipuiri sau iscându-le ei înșiși. „Diavolii ne duc pururea spre păcătuire prin nălucire și minciună” (Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie și virtute, II, 16, Filocalia, vol. IV). După cădere, așadar, fie în stare de veghe, fie în stare de somn, demonii îl hărțuiesc pe om prin intermediul imaginației.
Cuviosul Sofronie Saharov vorbește de patru feluri de imaginație, cu referire la viața spirituală. În primul rând, ca lucrare a minții, captivă puterilor răului, prin care ascetul este infuențat negativ spre alimentarea patimilor. Mintea omului, fiind despărțită de inimă – ca centru al ființei umane –, este aplecată spre imaginație, iar în lipsa unui autocontrol se lasă „dusă de valuri” până la subjugarea ei. „Mintea netrebnică – spune Sf. Maxim Mărturisitorul – se învoiește cu închipuirile” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 56, Filocalia, vol. II), „lesne se ia după năluciri și anevoie se reține de la nălucirile nelegiute” (Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie și virtute II, 43, Filocalia, vol. IV). Dar, potrivit lui Calist și Ignatie Xanthopol, „închipuirile vin nu numai de la demoni, ci și sufletul însuși are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire” (Calist și Ignatie Xanthopol, Metoda sau cele 100 de capete, 69, Filocalia, vol. VIII). În vremea rugăciunii mai ales, nevoitorul se confruntă cu o avalanșă de imagini, sugerate de diavoli sau ivite din propriul bagaj de memorie, stânjenindu-i concentrarea și apropierea de Dumnezeu. E necesară aici trezvia (nepsis) ca stavilă împotriva acestei avalanșe. „Lucrul trezviei necontenite… este să vadă îndată nălucirile gândurilor care au luat chip în minte; iar al împotrivirii, este să respingă și să dea pe față gândul care încearcă să intre în văzduhul minții noastre prin nălucirea [închipuirea] vreunui lucru” (Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie și virtute II, 51, Filocalia, vol. IV). Altminteri, imaginația pune în mod nefast stăpânire pe minte, nutrind și sporind lucrarea patimilor. Pe fondul imaginației, cresc nu doar patimile ci și anumite tulburări de natură psihică (anxietate, fobii etc), toate având în fundal scenarii iluzorii. De aceea imaginația trebuie educată sănătos, e de părere Sf. Teofan Zăvorâtul, încă din vremea copilăriei, prin păzirea simțurilor, ferirea de imagini murdare și cultivarea amintirii de Dumnezeu, mai ales că impresiile de la vârstele fragede se imprimă în minte pentru tot restul vieții. Nepătimirea – echivalentă absenței oricărei închipuiri necuviincioase – se dobândește greu, cu mult efort, dar dificultatea acestui efort e în strânsă legătură cu bagajul de impresii acumulat în tinerețe. Imunitatea față de imaginile păcătoase ascetul o verifică prin somn, visele demonstrând cât de viguroase sunt patimile noastre. „Cele ce ocupă sufletul sau în care petrece el în stare de veghe, acelea rețin închipuirea și cugetarea lui și în somn” (Sf. Simeon Noul Teolog, Capete teologice, gnostice și practice, III, 62, Filocalia, vol. VI), avalanșa de imagini, posibilă prin recompunerea unor resturi de amintiri de peste zi, afectând sufletul în părțile lui poftitoare, irascibilă sau rațională. „Când partea poftitoare a sufletului (ἐπιθυμετικὸν) e împinsă spre patimile desfătărilor și spre plăcrerile vieții, tot pe acestea le vede sufletul și în vis. Iar când iuțimea sau mânia (θυμικὸν) sufletului e înfuriată împotriva semenilor, visează atacuri, războaie și lupte… și certuri ca la judecată cu dușmanii. Când, în sfârșit, rațiunea lui (λογιστικὸν) se înalță prin trufie și mândrie, își închipuie răpiri înaripate în aer, șederi și domnii pe tronuri înalte, pășiri înaintea poporului în fruntea unor care de luptă” (Sf. Simeon Noul Teolog, Capete teologice, gnostice și practice, III, 63, Filocalia, vol. VI).
Un al doilea fel de imaginație, potrivit Cuviosului Sofronie Saharov, este reveria. Omul visează cu ochii deschiși, evadează într-un fel din realitatea văzută, fiind purtat pe un tărâm imaginar. Poate fi un imaginar religios chiar, însă starea nu e deloc sănătoasă. Starețul leagă de acest aspect metoda apuseană a „meditației”, prin care, pornind de la lectura Scripturilor, omul se transpune în ambianța lui Hristos, își închipuie pătimirile Sale sau rănile sângerânde și se lasă purtat de o excitare patologică, fals identificată ca trăire mistică. Experiențe spirituale de acest fel sunt consemnate în mistica feminină catolică. Sf. Ignatie Briancianinov sesizează astfel de derapaje în spiritualitatea călugărului spaniol Ignațiu de Loyola – întemeietorul ordinului iezuit – sau a misticului german Thomas de Kempis, sancționându-le sever ca dovezi ale înșelării. Purtat nefiresc de imaginație, omul cade pradă mândriei, prin suficiența sau extazul de sine, stări însoțite de o încordare nervoasă. În literatura ascetică ortodoxă, Metoda sfintei rugăciuni și atenții (atribuită, se pare în mod eronat, Sfântului Simeon Noul Teolog) consemnează o practică duhovnicească a rugăciunii minții, părut evlavioasă, dar fundamental greșită pentru că e tributară imaginației: „Însușirile primului fel de rugăciune sunt acestea: Când cineva face această rugăciune, își ridică mâinile și ochii împreună cu mintea la cer, iar mintea alcătuiește înțelesuri dumnezeiești și-și închipuie frumuseți cerești, ierarhii de îngeri și corturi de-ale drepților și, simplu vorbind, toate câte le-a auzit din Scripturi le adună în vremea rugăciunii în minte, el își stârnește astfel sufletul la dragostea dumnezeiască, privind la cer, ba uneori vărsând și lacrimi din ochi. Făcând așa, se umflă dulce în inimă și se mândrește și socotește că ceea ce i se întâmplă este o mângâiere dumnezeiască. Drept aceea, se roagă să petreacă pururi într-o astfel de îndeletnicire. Dar acestea sunt semne ale amăgirii” (Miezul înțelepciunii Părinților, pp. 78-79). Împotriva acestor alunecări se invocă smerenia și paza minții. Dimpotrivă, „închipuirea de sine” (adică mândria, după Sf. Isaac Sirul) „este o boală, pentru că cel ce suferă de ea nu trăiește în realitate” (Sf. Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 9, n. 585, p. 279). „Vederea” realităților dumnezeiești diferă de închipuirile imaginației, pentru că în vreme ce primele sunt rodul împlinirii poruncilor, celelalte sunt produsul unei cunoașteri orgolioase (cf. Sf. Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 10, n. 608, p. 504).
Un al treilea fel de imaginație, potrivit Cuviosului Sofronie, are un caracter meditativ-intelectual și are în vedere dezvoltarea civilizației și a tehnicii. Deși, poate, inofensivă moral dar utilă social, ea consumă energia minții, ascetului fiindu-i imposibil să-și dedice întreaga cugetare lui Dumnezeu.
În sfârșit, putem vorbi și de un al patrulea fel de imaginație, numită de Cuv. Sofronie religioasă. Alții o numesc „creativitate teologică”, cu trimitere la capacitatea ei de a-L descrie pe Dumnezeu în variate concepte antropomorfice. Starețul o consideră o cale spre înșelare, pentru că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu e rodul reflecției sau al raționamentului. În conformitate cu postulatele apofatismului, niciun concept teologic (adică nicio concepție, născocire sau invenție omenească) nu-L poate descrie în sens ultim pe Dumnezeu, altmiteri s-ar transforma într-un idol. E ceea ce afirmă și Sf. Grigorie de Nyssa: „Căci tot înțelesul care se ivește în minte prin vreo închipuire care cuprinde totul ca o noțiune și ca o conjunctură a firii, plăsmuiește un idol al lui Dumnezeu și nu-L vestește pe El” (De Vita Moysis, PG 44, col. 377C, apud Pr. D. Stăniloae, TDO, vol. 1, p. 89). Unirii cu Dumnezeu îi premerge absența oricărei reprezentări din minte sau „dezbrăcarea minții de toate chipurile” (Calist și Ignatie Xanthopol). Arhimandritul Zaharia Zaharou conchide: „Zidirea cugetătoare se înalță către Dumnezeu nu prin gândire filosofică sau prin abstractizare intelectuală, ci prin rugăciunea minții, prin mijlocirea căreia se leapădă de orice imagine sau înțeles al celor zidite” (Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos, calea vieții noastre, p. 243).
Prin urmare, răspunsul la întrebarea din titlu are un caracter ambivalent. Folosul imaginației trebuie apreciat în funcție de o etapă sau alta din evoluția spirituală a omului.
Bibliografie:
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, ed. Sophia, București, 2006.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Hristos, calea vieții noastre. Darurile teologiei arhimandritului Sofronie, trad. din limba greacă de ierom. Evloghie Munteanu, ed. Bunavestire/ ed. Biserica Ortodoxă, Galați, 2003.
Bogdan Popoveniuc, Elemente de psihologie generală, Editura Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2011.
C. Ețco et alii, Psihologia generală, USMF, Chișinău, 2007.
Preot Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, EIBMBOR, București, 1996.
Arhimandritul Lazăr (Abașidze), Despre bolile tainice ale sufletului, trad. din limba rusă Pr. Nicolae Crețu, ed. Sophia, București, 2012.
Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creștin. II. Rugăciunea, trad. diac. Ioan I. Ică jr, ed. Deisis, Sibiu, 1998.
Filocalia, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, vol. II, EIBMBOR, București, 2008; vol. IV, EIBMBOR, București, 2010; vol. VI, EIBMBOR, București, 2017; vol. VII, EIBMBOR, București, 1977; vol. VIII, EIBMBOR, București, 1979; vol. XIX, EIBMBOR, București, 1980; vol. X, EIBMBOR, București, 1981.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înțelepciunii Părinților, trad. Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, Galați, 2007.
