„Oamenii cuminți trebuie să-și cerceteze puterea lor și măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească să dea război cu patimile ce le dau năvală potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de frumusețe străină și a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută înfrânarea; împotriva durerilor și a lipsurilor, tăria; iar împotriva ocărilor și a mâniei, răbdarea; și așa pentru toate”. (Sf. Antonie cel Mare, 39)
Întâlnim periodic oameni cuminți și simțim cum aceștia ne odihnesc. Ca profesori, întâlnim elevi, ca actori sociali, întâlnim persoane adulte pe care le-am văzut, de când le-am întâlnit prima dată, în lumina cumințeniei, a unei așezări morale de admirat. Și totuși, uneori auzim de căderile acestora, și ne declarăm contrariați și ne arătăm smintiți și judecăm, uitând repede, cauținonându-ne gândurile prin „totuși, nu e posibil!”, uitând, așadar, repede cuvintele Domnului, „cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Un răspuns la întrebarea de ce și oamenii cuminți cad, găsim în cuvintele Sfântului Antonie cel Mare.
Ce este cumințenia? În rânduiala românească, puține sfaturi, respectiv complimente, depășesc cumințenia. „Să fii cuminte!” e îndemnul fiecărui părinte față de copiii lui. Și ce ar însemna ca un om să fie cuminte? În primul rând, să-și vadă de drumul lui. Să înțeleagă rostul pe care-l are: dacă e elev, să învețe și să asculte; dacă e soț, să fie fidel; dacă e prieten, să fie de ajutor; dacă e fiu, să nu uite de părinții lui; și, indiferent unde ar munci, să lucreze cu sârguință, să onoreze munca la care a fost chemat. Nu ar fi nevoie să mai subliniem, dar pomenim aici și îndemnul de a nu fi vulgar, de a nu fi agresiv, căci și acestea fac parte din pachetul cumințeniei. Adjectivul „cuminte” este format din două cuvinte, prepoziția „cu” și substantivul „minte”, adică om cu așezare, rațional (în sensul antonian). Nobil și onorant, totodată!
Vine, deci, Sfântul Antonie și lasă realitate dură să intre în iatacul „omului cuminte”. Cu alte cuvinte, îi spune: „ai ajuns să fii cuminte? Fii atent!” Îndemnul axial este să-și cerceteze puterea și să se pregătească să dea război cu patimile. Doamne, ce complicat! După ce că e un efort să ajungi cuminte, să te dezveți de rele sau să nu le înveți, constați că în fața ta se ridică un alt munte ce trebuie escaladat. La această provocare, să lași garda jos e cel mai simplu. Războaiele sunt biruite de inamici prin capitularea celor slabi.
Constatăm că la fel de important ca cercetarea puterii este evaluarea inamicului: cu cine te lupți, pe cine ai în fața ta. Or, omul cuminte are, ca un zid în fața sa, provocări ca frumusețea, lipsurile sau irascibilitatea, dacă ar fi să ne rezumăm doar la ce ne oferă textul filocalic. La acestea se adaugă toate provocările vieții. Ele nu sunt ceva static, statuar, nu sunt o movilă de cărămizi adunate într-un perete, ci, realmente, mișcări spre suflet, ce-l pot împinge să cadă din cumințenie.
Prin urmare, Sfântul Antonie vine cu recomandări ce scot doritorul din puful planurilor mentale, al socoatelor pe hârtie, îl pun în câmpul de luptă, unde nu are de ales, trebuie să fie soldat.
Înfrânarea! Ce virtute!? Ce imperativ pentru lumea în care numai la înfrânare nu suntem chemați. Ce înseamnă înfrânarea astăzi? Pe cine întrebi despre înfrânare? Nu poate fi definită decât de cei care au avut de îndurat înfruntarea poftei o perioadă de timp, de cei care au găsit bucuria prin oprirea de la viciu, de cei care, tentați să atingă, nu au atins, tentați să spună, nu au spus, tentați să stea, au plecat. Fie că e vorba de înfrânarea pântecelui, fie de a minții, nu poți primi sfat decât de la cei care au suferit înfruntând, iar Sfântul Antonie e unul dintre aceștia.
Tăria! Nu e o virtute al cărei sens să îl înțelegi la prima lectură. E virtutea ce se traduce prin bărbăție. Da, împotriva tuturor durerilor imaginate și neimaginate e tăria, curajul, înfruntarea, bărbăția. Nu poți fi în agora virtuală un leu, iar pe trotuar un miel. Ba poți, dar ești neautentic, ești un construct fals, frate cu nebunul. Cel care are tăria drept virtute, când e în abis, nu disperă, iar, când e în vârf, nu amețește.
Răbdarea! Remediul împotriva instinctelor primare, a dorinței de a răspunde jignirii cu jignire, bătăii cu bătaie, furiei cu furie, este doar răbdarea. „Cel care va răbda până la sfârșit”, ne spune Sfânta Scriptură, „acela se va mântui” (Mc.13, 13).
Prin urmare, imperativul cumințeniei este și imperativul măsurării puterii, al evaluării propriei capacități de luptă. Cu cât înălțimea duhovnicească e la cote de campion, cu atât provocările sunt mai mari. Lumea uită că demonii nu se luptă cu cei care le fac voia, ei se luptă, și se bucură de biruință, cu cei care sunt pe calea mântuirii și fac eforturi zilnice de a fi mai aproape de Dumnezeu. Așa se poate înțelege, măcar în parte, cum unii oameni, percepuți ca fiind cuminți, așezați, virtuoși, exemplari, cad. Iar căderea lor are ecoul izvorât din galeriile salinelor, de zeci și zeci de ori. Măsura puterii nu o putem face de unii singuri. O autoevaluare are întotdeauna nevoie și de o evaluare externă, iar aici intervine duhovnicul, această instituție sapiențială și spirituală care, în Creștinismul răsăritean, împlinește un rol capital.
Rămânem cuminți în măsura în care stăm aproape de scaunul spovedaniei!
