Evanghelia zilei: Mc 3, 28 – 35
Zis-a Domnul: adevărat vă spun vouă că toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor şi oricâte hule vor rosti ei; dar cine va huli împotriva Sfântului Duh nu va avea iertare în veci, ci va fi supus la osândă veşnică. Acestea le-a spus Iisus pentru că ziceau că El are duh necurat. Atunci au venit fraţii şi mama Lui şi, stând afară, au trimis la El, ca să-L cheme. Iar mulţimea şedea împrejurul Lui. Şi I-au zis unii: iată mama Ta, fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară, Te caută. Atunci El a răspuns, zicându-le: cine este mama Mea şi fraţii Mei? Şi, privind pe cei ce şedeau împrejurul Lui, a zis: iată mama Mea şi fraţii Mei; căci oricine va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu, şi sora Mea şi mama Mea.
Eva cea nouă
În Sfintele Evanghelii se vorbeşte puţin despre Maica Domnului, dar „puţinul” acesta ne spune mult despre ea. Vestea pe care Arhanghelul Gavriil o aduce Fecioarei Maria este o „evanghelie”, căci însuşi cuvântul grecesc „evanghelie” înseamnă „veste bună”.
Un studiu atent al Evangheliei a treia arată că aceasta conţine părţi proprii Sfântului Luca, părţi de o valoare inestimabilă, pe care nu le găsim la ceilalţi evanghelişti. Cele două capitole de la începutul Evangheliei conţin detalii pe care le ştia numai Fecioara Maria şi nu greşim spunând că un izvor sigur al Sfântului Luca în redactarea celor două capitole a fost Fecioara Maria. Se spune în al doilea capitol al Evangheliei după Luca că: „Maria păstra toate cuvintele acestea, punându-le întru inima ei”.[1] Despre ce cuvinte este vorba? Despre cuvintele pe care le-a auzit de la păstorii care păzeau turmele stăpânilor lor lângă Betleem şi despre cuvintele pe care le-a rostit Domnul Hristos la vârsta de 12 ani, atunci când a rămas în templu în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i.
Ca atare, Evanghelia lucanică a copilăriei lui Iisus[2] este o evanghelie de la Maica Domnului, deoarece conţine cuvinte pe care numai Maica Domnului le ştia; apoi, dacă ţinem seama de episodul Bunei Vestiri şi de vizita de care Fecioara Maria i-a făcut-o Elisabetei, putem zice că relatarea lucanică este o evanghelie către Maica Domnului, fiind adresată în primul rând Sfintei Fecioare Maria şi o evanghelie despre Maica Domnului, textul menţionat spunându-ne şi cel mai mult, din întreg Noul Testament, despre Maica Domnului.[3]
În afară de aceste două capitole din Evanghelia după Luca, Maica Domnului mai este menţionată doar de puţine ori pe tot parcursul Noului Testament. În capitolul al II-lea al Evangheliei după Ioan, unde este relatată nunta din Cana Galileii, apoi în capitolul al XII-lea al Evangheliei după Matei, cu locurile paralele, respectiv capitolul al III-lea al Evangheliei după Marcu, pericopa biblică la care ne referim şi capitolul al VIII-lea al Evangheliei după Luca, unde se relatează episodul întâlnirii dintre Iisus cu mama şi fraţii Săi şi o ultimă relatare, în capitolul al XIX-lea al Evangheliei după Ioan, în care o găsim pe Maica Domnului împreună cu ucenicul pe care-l iubea Iisus, respectiv cu Sfântul Apostol Ioan, stând lângă crucea pe care era răstignit Domnul Hristos.
Sunt unii din cei necinstitori de Maica Domnului, protestanţi şi neoprotestanţi, care afirmă că atât episodul de la nunta din Cana, cât şi întâlnirea dintre Iisus cu mama şi fraţii Săi, ar pune-o în umbră pe Fecioara Maria, spunând că Domnul Hristos nu a cinstit-o pe Maica Sa, atunci când i s-a adresat cu apelativul „femeie”, zicând: „Ceasul Meu nu a sosit încă” sau că este o femeie la fel ca toate femeile care, după ce L-a născut, a mai avut şi alţi fii.
Trebuie să spunem că apelativul „femeie” nu era folosit de vechii evrei în sens peiorativ. Această adresare era familiară în limbaj ebraic. Iisus o foloseşte intenţionat, atât aici, cât şi mai târziu, pe cruce, ca o rezonanţă a textului din Facere capitolul al III-lea, atunci când Domnul Dumnezeu, prin blestemul adresat şarpelui, adică diavolului, a rostit şi prima veste bună pentru om:
„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Fac 3, 15).
Acest apelativ „femeie” trebuie citit în legătură cu profeţia din cartea Facerii şi trebuie înţeles în sens duhovnicesc: aşa cum femeia Eva devine „mama tuturor celor vii”, femeia Maria, numită de Părinţii Bisericii şi „Eva cea nouă” – devine mama lui Mesia şi, prin El, a tuturor celor vii din Împărăţia lui Dumnezeu.
Domnul Hristos spune: „Ceasul Meu nu a sosit încă”,[4] dar împlineşte cererea Maicii Sale. Dacă Iisus nu ar fi cinstit-o pe Maica Sa, nu ar fi ascultat-o la nunta din Cana şi nu ar fi săvârşit aici prima Sa minune prefăcând apa în vin.
Dar spunem şi mai mult: dacă în Vechiul Testament statutul femeii era inferior celui al bărbatului, vine Domnul Hristos şi restabieşte egalitatea prin faptul că se naşte din femeie fără a face apel la bărbat. Apoi singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă de care Dumnezeu-Cuvântul se comportă cu gingaşă reverenţă în veci este autoritatea de maică a unei femei. De ce?
„Pentru că – spunea părintele Teofil Părăian – o mamă este mamă pentru veşnicie, nu pentru vremelnicie. Niciodată nu i se va lua unei mame calitatea de mamă. Şi nu e mamă numai când îl poartă pe copilul său în pântece, ci e mamă pentru totdeauna, pentru veşnicie. Aşa e şi Maica Domnului, mamă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi dacă nu-L mai poate purta în pântece şi nu-L mai poartă de fapt în pântece, Îl poartă în inima ei şi de inima ei niciodată nu S-a despărţit Domnul Hristos şi noi, ştiind acest lucru, ne rugăm Maicii Domnului să curăţească mintea noastră cea întinată cu tot felul de păcate şi să o facă locaş al dumnezeieştii Treimi.”.[5]
Noi, credincioşii ortodocşi, credem şi învăţăm că Sfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu. Prin faptul că Cel născut din ea este Dumnezeu adevărat, este adevărată Născătoare de Dumnezeu. Spunem că Dumnezeu S-a născut din ea nu în sensul că dumnezeirea Cuvântului a luat din ea început exsitenţei, ci în sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel născut înainte de veci, în afară de timp, din Tatăl, care există fără de început şi veşnic împreună cu Tatăl şi cu Duhul, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, S-a sălăşluit în pântecele ei, S-a întrupat şi S-a născut din ea fără să se schimbe.
Acest adevăr dogmatic este exprimat şi în iconografie. De pildă, atunci când Îl reprezintă pe Domnul Hristos, icoanele folosesc culori simbolice: roşul care exprimă divinitatea şi albastrul care indică umanitatea. Hristos are cămaşa roşie pentru că e Dumnezeu, dar poartă o mantie albastră, adică îmbracă, ia asupra sa omenirea. În ce priveşte icoanele Maicii Domnului: e îmbrăcată în albastru, pentru că e om, dar poartă o mantie roşie, pentru că e divină, plină de har. [6]
Trebuie să ne gândim la Fecioara Maria ca la Maica Domnului, ca la cea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii şi, dacă citim undeva cuvinte precum acestea: „Şi I-au zis unii Mântuitorului: Iată mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară. Te caută. Iar El, răspunzând lor, le-a zis: Cine este mama Mea şi fraţii Mei? Şi privind pe cei ce şedeau în jurul Lui, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea”,[7] trebuie să le înţelegem nu în litera, ci în duhul lor.
[1] Lc 2, 51.
[2] Lc 2, 1 – 38.
[3] Lc 1, 26 – 56.
[4] In 2, 4.
[5] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune, p. 68.
[6] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, p. 193.
[7] Mc 3, 32 – 35.
