„Sufletul care cunoaște păcatul îl urăște ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaște, îl iubește. Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-și vede interesul său și nu-l înțelege, ci socoate că se împodobește cu păcatul și se bucură.” Antonie cel Mare, Filocalia 1, p. 17.
Problema păcatului e dificil de gestionat, mai ales într-o lume în care valorile, susținute pe virtute, sunt diluate și, prea adesea, mutilate prin discursuri halucinante, utopice, mediatizate furibund din setea de spectacol. Sfântul Antonie, spirit fin și anahoret antrenat pentru cele mai complexe lupte împotriva răului, ne atenționează părintește: „dar dacă (sufletul n.n.) nu-l cunoaște (pe păcat n.n.), îl iubește”. Ce vrea să spună? Poți avea o viață pe care o socotești, o simți, o evaluezi ca fiind corectă și, totuși, să fii în păcat? Chiar se poate să nu cunoști, conștientizezi, starea de păcat? Poți trăi o viață întreagă convins că o faci corect și totuși să te afli în afara lui Hristos? Fără a încerca să facem prea multă filosofie, ne întrebăm ce înseamnă „corect” și ce înseamnă „a nu cunoaște” păcatul? Chiar se poate să nu-l simți, să nu-l cunoști? Cum rămâne cu textul Sfântului Pavel care spune că păgânii din „fire fac ale legii”(Rom 2, 14), „pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor” (Rom 1, 19)?
În mod normal, sufletul, cultivat în duhul lui Hristos, nu suportă păcatul pentru că acesta e urât mirositor, e respingător. Omul care e nevoit să lucreze într-o fabrică ce produce cleiuri, un combinat chimic, o vopsitorie sau orice altceva unde este supus unui efort olfactiv peste medie, la un moment dat se obișnuiește cu odorul neplăcut. Obișnuința nu va însemna și sănătate, ci doar o păcălire a creierului și prin acesta a simțurilor, iar în cele al duhului o păcălire a sufletului. Deci, aceasta vrea să spună Sfântul Antonie, că obișnuința cu starea de păcat ne transformă în făpturi depersonalizate ce nu urmăm scopul nobil al omului, „interesul” omului, ci calea bătătorită, atractivă, comodă și, în final, abisul viciului.
E important cuvântul „interes”. Când avem un „interes” înseamnă că ne canalizăm toată știința și toate energiile spre un obiectiv, spre ceea ce ne preocupă pe noi cel mai mult. Or, când interesul omului nu mai este mântuirea, implantată în el ca dorință încă de la creație, e limpede că ignoră semnalele ce l-ar ține pe calea lui Hristos.
Sfântul Antonie continuă descrierea dramei omului căzut spunându-ne că marele pericol stă în împodobirea cu păcatul. Bucuria falsă, adusă de viața păcătoasă, se susține pe autofagia spiritului, a energiilor sufletești până la extincție. Portretul lui Dorian Gray, semnat de Oscar Wilde, este una dintre cele mai puternice imagini din literatura universală ca expresie a modului în care omul este consumat de păcat. Un păcat pe care l-a îngrijit de când era pui și care, odată ajuns la maturitate, și-a devorat binefăcătorul.
În societatea contemporană, pe alocuri secătuită de vitalitatea duhovnicească, împodobirea, ornarea cu penele de păun ale păcatului, convinși că sunt diademele emancipării și ale înălțimii spiritului, este evidentă. Sfântul Antonie încearcă un antidot printr-o devoalare fără ocoliș: păcatul „duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-și vede interesul său și nu-l înțelege, ci socoate că se împodobește cu păcatul și se bucură.” Cine are urechi de auzit să audă (Mt.11, 15)!
