Cu patru luni înainte de Patimi, Mântuitorul revine în Ierusalim pentru penultima oară cu ocazia sfinţirii templului. Persoana Lui este obiectul atenţiei generale. Încăpătoarele porţi ale templului irodian nu pot cuprinde valurile de oameni care se înghesuiesc să-I asculte cuvântul. Curentul de simpatie e general. Excepţie fac fariseii care caută toate mijloacele să schimbe această atmosferă puţin favorabilă popularităţii lor. Iisus e întrerupt, e hărţuit în cuvânt, e zeflemisit. Le răspunde cu caracteristica-I liniște divină, biciuindu-le practicile și dezvelindu-le întreaga murdărie sufletească. Se dă lupta definitivă între lumină și întuneric, între corifeii păcatului și Fiul lui Dumnezeu. Ierusalimul trăiește zile mari. În torente cotropitoare de inimi curg sublimele adevăruri din gura Mântuitorului.

În acest cadru, este dată omenirii pilda fariseului bogat și a săracului Lazăr, celebră prin obiectul gingaș pe care-l atinge, prin soluţiile recomandate. Personajele sunt tipuri caracteristice celor două grupe de ascultători. Fariseul bogat poate fi  identificat cu majoritatea membrilor acestei organizaţii sectare de profitori. Un om favorizat prin origine să aparţină unei familii bogate, crescut în cultul banului și al îngâmfării. De un egoism feroce, trăiește viaţa din plin, gustând din tot ce-i poate procura belșugul. E orbit sufletește, nu vede mizeria cu care se întâlnește în cale, n-aude strigătul de disperare al celor ce se zbat în nenorocire. El nu știe ce e mila, ce este compătimirea. Bazându-se pe puterea banului, trece mândru prin lume, cerând lumii onoruri și supunere. Nu admite opoziţie, iar unde o întâlnește prin minciună și calomnie sau pe orice cale piezișă, caută s-o înlăture.

Apare ca un zelos observator al practicilor religioase. În realitate este străin de convingerea și simţirea religioasă. Precum în faţa semenilor este lipsit de sinceritate, la fel și în faţa lui Dumnezeu. Se roagă, se duce la templu, dă zeciuiala, simulează postul, face spălările rituale, ţine sărbătorile, nu din necesitate lăuntrică, ci pentru a culege stima semenilor, pentru a se menţine în onorurile cucerite pentru adevărate merite de strămoșii săi.

Pe Mântuitorul nu-L poate suferi. Predica Lui cere o renaștere sufletească, o nouă trăire plină de dragoste faţă de Dumnezeu și de aproapele, o renunţare la onoruri și tihnă, o renegare a vieţii de până acum prin înmormântarea idolului căruia i-a fost închinată. Poate fi  identificat în ultima analiză cu bogatul tuturor timpurilor, cu cel care acumulează averi prin specularea puterii de muncă a celor mulţi, prin flămânzirea și aruncarea la disperare a celor mulţi, cu bestia umană care face să curgă valuri de sânge pentru a-și clădi palate și a trăi în lux, cu omul fără conștiinţă, fără teamă de Dumnezeu și de pedeapsa Lui.

Săracul Lazăr este în primul rând ucenicul Domnului, un biet pescar care și-a părăsit familia și ocupaţia, îndurând toate greutăţile unei misiuni izvorâte din nemărginita dragoste de oameni; este vameșul forţat să-și vândă conștiinţa pentru o mizerabilă existenţă în dispreţul unanim; este felahul ce-și cheltuie energia în arșiţa nemiloasă a soarelui pentru un codru de pâine; este – cu un cuvânt – marea masă a populaţiei muncitoare și cunoscătoare a privaţiunilor vieţii. E poporul care râvnește după o viaţă mai bună, poporul conștient de păcătoșenia sa, poporul credincios lui Dumnezeu.

El ascultă cu sfinţenie pe Mântuitorul, I se alipește cu credinţă, crede cuvintelor Lui, nădăjduiește promisiunilor Lui. Cu suflet larg deschis pentru ceea ce este bun, cu privirile îndreptate spre cer, nădăjduiește o viaţă a fericirii, nădăjduiește realizarea dreptăţii divine.

E marea majoritate a omenirii tuturor timpurilor, conștientă de răul care o stăpânește și râvnitoare de mântuire. E creștinătatea iubitoare de Hristos și Dumnezeu, creștinătatea activă la întronarea împărăţiei divine pe pământ.

Bogatul fariseu și săracul Lazăr reprezintă două lumi diferite. Două lumi care au populat și vor popula planeta noastră până la sfârșit. Între ele persistă o prăpastie adâncă. Care dintre ele este lumea de dorit, lumea demnă de om, rezultă din partea a doua a pildei.

Viaţa pământească e mărginită, tabloul lumii în viaţa de dincolo apare direct inversat. Fariseul după moarte ajunge în focul iadului, iar Lazăr în sânul lui Avraam. Dreptatea divină dispune ca mulțumirea unuia pe pământ să fie răsplătită cu chinuri veșnice, iar suferința celuilalt cu fericire veșnică.

Aceleași două lumi stau față în față, însă într-un raport inversat. Totuși, se conturează câteva diferenţe.

1) Prăpastia care desparte cele două lumi pământești este accesibilă trecerii, prin voinţa omului. Mântuitorul, de repetate ori, cere acest lucru: „De voiești să moștenești împărăţia cerurilor, vinde-ţi averile, împarte-le săracilor și-Mi urmează!” (Mt. 19, 21), spune tânărului bogat care se mândrea cu împlinirea poruncilor. Iarăși spune cu altă ocazie: „De voiești să intri în împărăţie, ia-ţi crucea și-Mi urmează!” (cf. Mc. 8, 34). În schimb, aceeași prăpastie în viaţa de dincolo nu poate fi trecută.

2) Fericirea pământească, dacă poate fi numită astfel, e relativă. Bunurile pământești, de orice natură ar fi ele, nu o pot garanta; un gând, o durere pot fi prevenite. La fel, în cea mai chinuită viaţă pământească sunt și bunuri, dacă nu altceava, cel puţin bucuria nădejdii în mai bine. Dimpotrivă, fericirea cerească este reală, neîntreruptă și de cea mai nobilă substanţă. Se poate concepe un bun mai superior, decât a vedea permanent strălucirea feţei lui Dumnezeu? Iar chinurile iadului o nesfârșită suferinţă. O consumare permanentă cu dureri neînchipuite.

Ceea e imprimă vieţii de dincolo o notă specială este neschimbabilitatea și veșnicia.

Pilda este un avertisment dat fariseilor și tuturor celor câţi își trăiesc viaţa asemenea lor, este și o mângâiere, o promisiune pentru cei în suferinţă. Din ea se desprind o serie de adevăruri de care să se ţină cont.

Viaţa omenească e împărţită în două etape: una pământească, alta cerească. Mormântul e numai un stadiu de tranziţie de la o etapă la alta. Prima etapă este un stadiu de pregătire pentru cea din urmă. O trăire în acest stadiu, plină de necredinţă în Dumnezeu, plină de păcat, pregătește pentru etapa a doua, o veșnică existenţă de ispășire. O înţelegere adâncă a realităţilor vieţii, o subordonare până la jertfă a voinţei noastre, voinţei lui Dumnezeu, o deosebită străduinţă în serviciul binelui și aproapelui, rezervă răsplata în a doua etapă a vieţii. O convertire a acestei ordini este inadmisibilă de dreptatea divină. O sustragere de sub puterea acestei realităţi este imposibilă. Omul n-are cuvânt de justifi care pe motivul necunoașterii ei în momentul reîntronării dreptăţii divine, jignite prin nepăsare. Dumnezeu a relevat adevărul vieţii prin atâţia trimiși ai Săi, al căror șir îl încheie Însuși Fiul Său. Dumnezeu a lăsat să coboare harul între oameni, pentru ca mai ușor să înţeleagă adevărul și să se conformeze lui.

În pilda bogatului și săracului, în aparenţă ar putea fi  un dubiu în ceea ce privește problema avuţiei, a bunurilor pământești. S-ar părea că Mântuitorul condamnă aceste bunuri. Nu, nicidecum. Bunurile sunt date de Dumnezeu pentru asigurarea existenţei materiale a omului. Mântuitorul condamnă nepriceperea folosirii lor și mai mult, legarea vieţii omenești de ele. Câtă vreme sunt socotite drept mijloc pentru un scop mai înalt, sunt bune; devine un rău, o piedică în drumul spre fericirea de veci când sunt idolatrizate, când concentrează toate străduinţele în jurul lor.

Un bun material este un rău în momentul când ajunge piedică în faţa credinţei și a mântuirii. Bogatul își rezervă iadul suferinţelor, nu fi indcă e bogat, ci fi indcă prin bogăţie uită de Dumnezeu, de sine. Nu dă bogăţiei destinaţia cuvenită, alinând suferinţele celor din jur, ci se închină ei. Precum nici săracul, nu prin sărăcie se face vrednic de fericirea veșnică, ci prin credinţa și nădejdea în Dumnezeu. Sărăcia însă, îi întărește credinţa și dă aripi nădejdii.

Pilda bogatului și săracului deci, deschide prespectiva unei noi vieţi a omenirii, o viaţă alimentată de nădejdea fericirii viitoare, o viaţă în care bunurile materiale să se repartizeze automat pentru îndulcirea mizeriei, o viaţă de armonie socială, de convingere și străduinţe unitare, o viaţă care curge fără cotituri din Dumnezeu, direct spre Dumnezeu.

Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Fariseul bogat și săracul Lazăr”, în Renașterea XIV (1936), nr. 43, pp. 2-3.