În jurnalul său spiritual Faustina Kowalska scria lucrul următor: „Iisuse al meu, fiecare dintre sfinți reflectă una dintre virtuțile Tale; eu îmi doresc să oglindesc inima Ta plină de milă. Îmi doresc să o laud. Fă ca inima Ta, Iisuse, să se imprime în inima și în sufletul meu ca o pecete, și aceasta să fie semnul meu pentru viaţa de acum și cea viitoare”[1]. Semnul despre care vorbea l-a și primit și întreaga sa viaţă s-a derulat între contemplarea dragostei dumnezeiești și manifestarea milei lui Hristos către fraţii Săi prea mici.
Se naște în ziua de 25 august 1905, în orașul Glogowiec din Polonia, într-o familie de condiţie modestă, al treilea copil din cei zece. Va primi numele de botez Elena în biserica din Swinice Warckie. Din pruncie simte atracţie faţă de rugăciune și o sensibilitate deosebită faţă de slujirea celor în dificultăţi. Un moment de referinţă din itinerariul său biografic a fost primirea împărtășaniei la vârsta de nouă ani, când, așa cum va spune mai târziu, a primit vizita „Oaspetelui divin”, care a rămas acolo pentru totdeauna.
La vârsta de 16 ani, din pricina stării de sărăcie, este nevoită să părăsească căminul părintesc și să lucreze la casele celor înstăriți, pentru a se întreține pe sine și familia sa. Pe 1 august 1925, când împlinea vârsta de 20 de ani, intră, nu întâmplător, în mănăstirea închinată Fecioarei Maria a Milei, a cărei regulă de vieţuire va reflecta principiul său de viaţă și mandatul de care se va simţi condusă mai târziu – va deveni „ s e c r e t a r u l ” m i l e i dumnezeiești. Acolo primește numele Maria Faustina. Va petrece în slujire și obedienţă ca bucătar, portar sau grădinar în această comunitate peste 13 ani, în Cracovia, Plock și Vilnius. Priorităţile sale spirituale s-au concentrat pe două direcţii – manifestarea unei evlavii speciale faţă de Maica Domnului a milei divine și participarea deplină și conștientă la viaţa liturgică a mănăstirii.
În tot acest răstimp, se bucură de mari daruri din partea lui Dumnezeu, ca rezultat al smereniei de care dădea dovadă și de încrederea fiască pe care o manifesta faţă de Hristos. Resimte deplin comuniunea cu Hristos, îngerii și sfinţii Săi, și solidaritatea cu cei în suferință. Cu o luciditate duhovnicească remarcabilă, mărturisește limpede primatul unirii cu Hristos, dincolo de practicile ascetice, urmate de diverse daruri spirituale. Va scrie în jurnalul său lucru următor: „Nici revelaţiile, nici extazul, sau darurile oferite unui suflet nu îl fac pe acesta desăvârșit, ci, mai degrabă, unirea intimă a sufletului cu Dumnezeu. Aceste daruri sunt doar ornamente ale sufletului, dar nu constituie esenţa lui, nici desăvârșirea. Sfinţenia mea și desăvârșirea constau în unirea intimă a voinţei mele cu cea a lui Dumnezeu” (n. 1107).
Spiritualitatea sa este de la un capăt la altul hristocentrică, cu un accent deosebit pe chenoza lui Hristos și, în consecinţă, dorinţa de a-l imita și a-L oglindi în viaţa personală. La un moment dat, Hristos i se arată într-o vedere minunată sub chipul unui sărac umil, confirmându-i vocaţia sa contemplativă și caritativă în drumul către desăvârșirea evanghelică. În octombrie 1936, în același jurnal, în duhul tradiţiei monahale vechi, va exprima legătura dintre Hristos cel smerit și slujirea aproapelui, manifestată atât la nivelul milei teologice atotcuprinzătoare, cât și a milostivirii practice, în slujba celor în nevoie: „În timpul Liturghiei, am primit o așa ardoare interioară a dragostei lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor celorlalţi, încât nu reușesc să o exprim. Simt că sunt numai foc, care va lupta împotriva oricărui rău prin arma milei. Ard de dorinţa de a mântui sufletele… Îmi doresc ca fiecare suflet să se bucure de mila lui Dumnezeu pentru ca fiecare să experieze efectele acestei mile. Sfinţii din cer adoră mila divină” (n. 745-746). Iar mila divină se manifestă în trei nivele: prin acte de milostenie, prin cuvânt și, mai ales, prin rugăciune, care depășește spaţiul fizic (n. 163).
Sunt două elemente de observat în regula vieţii sale spirituale – o cale ascetică și chenotică pe urmele lui Hristos, dublată de o trăire deplin încrezătoare în ajutorul lui Hristos. Este ceea ce numim credinţa „filiaţiei duhovnicești”. Se simte mesagerul, „secretarul”, unei astfel de imagini a lui Dumnezeu în lume (n. 1558) și, de altfel, jurnalul său se naște într-un astfel de context: „Secretar al tainei lui Hristos celei mai profunde – sarcina ta este aceea de a face cunoscută mila dumnezeiască spre folosul tuturor celor ce vor citi aceste rânduri și vor avea curajul să se apropie de El” (n. 1693).
Misiunea sa a fost sintetizată în trei direcţii majore: mai întâi aceea de a reaminti lumii adevărul Sfintei Scripturi despre imaginea unui Dumnezeu milostiv care-și dăruiește gratuit și cu mărinimie dragostea Sa lumii întregi. În consecinţă, cea de-a doua direcţie vizează exprimarea unei evlavii speciale vizavi de formele concrete ale milei divine faţă de lume, manifestate în rugăciuni și mijlociri speciale. Și, în al treilea rând, transformarea acestei căi duhovnicești în principiu misionar, în lumea contemporană, cu o atenţie deosebită faţă de cei în situaţii dificile.
Ceea ce impresionează nu este caracterul exterior, fastuos, vizibil al vieţii sale spirituale, ci tocmai discreţia cu care a trăit taina hristică în viaţa zilnică, în tăcere, fără nimic spectaculos și totuși la nivel excepţional. A făcut dintr-o viaţă aparent banală, monotonă și insignifiantă o șansă de întâlnire cu Hristos, Cel care le înnoiește pe toate. Într-o lume în care, lipsind ineditul, spectaculosul, exoticul, nimic nu ne mai însufleţește, Faustina Kowalska îi arată omului actual că, printr-o viziune spirituală asupra lumii, dublată de o viaţa liturgică angajată, omul poate să transforme evenimentele banale în „întâmplări” fericite, șanse de întâlnire cu Hristos, arhitectul însuși a unei vieţi depline, fericite, în contactul nostru zilnic cu cei de lângă noi.
Sora Maria Faustina va trece la Domnul la doar 33 de ani, în ziua de 5 octombrie 1938, la Cracovia, în urma unor suferinţe dureroase provocate de tuberculoză. În anul 1992 va fi beatificată de către Biserica Apuseană, iar opt ani mai târziu canonizată.
În memoria spiritualităţii contemporane a rămas ca misionar al milei dumnezeiești, atitudine generată de o maturitate duhovnicească confirmată de întâlnirea sa profundă cu Domnul. Testamentul pe care ni-l lasă este sintetizat într-o rugăciune ce poate fi considerată un program de viaţă zilnic: „Îmi doresc să fiu deplin transformată în mila Ta și să fiu oglinda Ta vie, Doamne. Însușirile Tale de căpătâi, mila Ta cea mare, să treacă prin inima și sufletul meu către aproapele meu. Ajută-mă, Doamne, ca ochii mei să fie plini de milă, astfel încât să nu fiu suspicios niciodată și să nu judec după aparenţe, ci să caut ceea ce este frumos în sufletul aproapelui meu și să-i vin în ajutor; ajută-mă, Doamne, ca urechile mele să fie pline de milă, ca să pot fi atent la nevoile aproapelui meu și să nu fiu indiferent la durerile și gemetele lui; ajută-mă, Doamne, ca limba mea să fie plină de milă, ca niciodată să nu vorbesc rău despre aproapele, ci să am un cuvânt de mângâiere și iertare pentru toţi; ajută-mă, Doamne, ca mâinile mele să fie pline de milă și de fapte bune, ca astfel să fac doar bine aproapelui meu și să iau asupra mea cele mai dificile sarcini; ajută-mă, Doamne, ca picioarele mele să fie pline de milă, astfel ca eu să mă grăbesc să-l susţin pe aproapele meu, învingându-mi propriile oboseli și greutăţi. Odihna mea adevărată este slujirea aproapelui meu; ajută-mă, Doamne, ca inima mea să fie plină de milă, ca eu să pot simţi suferinţele aproapelui meu… Mă voi închide în inima preamilostivă a lui Iisus. Mila Ta, Doamne, să se odihnească peste mine” (n. 163).
Articol preluat din revista Renașterea, august 2015
[1] Diario. La misericordia divina nella mia anima, Vatican, 2004, n. 1242.
