Toţi Bătrânii au trăit experienţele mistice ale rugăciunii. Menţionăm aici ceea ce Bătrânul Amfilohie mărturisea fiilor săi duhovniceşti: “Câtă vreme rămân pe stânca înaltă a rugăciunii, orice valuri ar bate la temelia ei, nu-mi pot face nimic. Dacă însă mă las în jos, ele mă udă. Rugăciunea inima, reintegrează, uneşte, sfinţeşte. Câtă vreme focul Rugăciunii lui Iisus arde în suflet, toate crengile uscate ard şi dispar. La începutul Rugăciunii tu simţi bucurie, apoi dulceaţă, şi la sfârşit vin lacrimile, căci simţi prezenţa lui Iisus. Cu Rugăciunea lui Iisus, omul devine ca un copil. Se adresează lui Dumnezeu simplu şi inocent, ca şi Adam în rai, înainte de cădere. Cu Rugăciunea se dobândeşte sfânta şi binecuvântata apatie.[1] Rugăciunea lui Iisus sfinţeşte locul unde eşti şi munca ce o faci. Rugăciunea rezolvă orice lucru. Ea te face să umbli pe mare, scurtează distanţele, schimbă dispoziţia oamenilor, dă curaj, credinţă şi răbdare în viaţă”.

[1]  Apatia (απάθεια)  înseamnă lipsa patimilor sau, mai bine, biruinţa asupra patimilor