Este o poveste, care la vremea ei a fost culeasă de V.A. Urechia, cu un tâlc moral aparte. O rezumăm şi dorim ca cei ce se simt vizaţi să mediteze adânc la ea.

Undeva, nu ştim locul şi timpul, a existat o ţară în care tinerii la un moment dat au considerat că bătrânii sunt inutili. Nu mai produc, creează probleme, şi le dau de lucru tinerilor, solicitându-i să se îngrijească de sănătatea lor. Trebuie să-i ducă la medici, să-i aprovizioneze cu alimente, să-i ducă la plimbare. Şi cum pe vremea aceea nu existau cămine de bătrâni, ca să-i poată plasa acolo, au căutat altă soluţie.

Şi ce au făcut atunci tinerii? Au mers la rege, care şi el era tânăr şi i-au cerut să dea o lege ca toţi bătrânii să fie exilaţi. Zis şi făcut! Numai că unul dintre tinerii ţării ţinea tare mult la bătrânul său tată şi l-a ascuns într-o peşteră. Acolo, pe furiş, îi ducea cele necesare.

Regele din ţara vecină, auzind de fărădelegea celor din „ţara fără de bătrâni”, s-a hotărât să pornească război împotriva lor. Motivaţia războiului avea un tâlc pedagogic: dacă nu îi vor returna „frânghia de nisip” pe care a împrumutat-o bătrânilor lor pe când aceştia existau, îi va cuceri şi-i va face  una cu pământul.

Ţara a fost cuprinsă de mare îngrijorare, de la rege până la ultimul cetăţean. Nici unul dintre tineri nu ştia ce-i cu „frânghia de nisip”. Se frământau să găsească o soluție, să afle ce-i cu „frânghia de nisip” şi dacă n-o găsesc pe cea veche, să împletească alta. Dar cum? Nimeni nu ştia să facă „frânghii de nisip”.

Tânărul care-şi ascunsese tatăl s-a dus la el şi i-a relatat marea problemă care-i frământă. Bătrânul înţelep fiind, i-a zis: spune-i regelui să meargă la regele vecin şi să-i ceară un capăt de „frânghie de nisip” ca mostră, ca apoi să-i poată împleti toată frânghia.

Regele vecin când a auzit această cerere a zis: totuşi, trebuie să fi rămas un bătrân în ţara voastră! Iar regele locului înţelegând cine i-a salvat de la necaz, a dat poruncă să se întoarcă acasă toţi bătrânii exilaţi. Şi ţara şi-a revenit la viaţa normală.

Omul care prin mijloacele care-i stau la îndemână, în primăvara aceasta, s-a străduit să ne facă şi pe noi să judecăm corect lucrurile, este Preşedintele Academiei Române. Omul acesta, Academicianul Ioan-Aurel Pop, este în vremurile actuale unul dintre cei mai inteligenţi fii ai neamului nostru! Nu sunt eu în stare, ca în mod exhaustiv, să vă pun în faţă toate argumentele referitoare la afirmaţia făcută, dar felul în care ştie scoate în evidenţă virtuţile ce ne caracterizează ca popor, m-a fascinat.

Poporul nostru are faţă de Biserică, faţă de valorile pe care aceasta le propovăduieşte, o preţuire aparte. Oamenii noştri au nevoie de Biserică, au nevoie de a se închina, de a se reculege în lăcaşurile de rugăciune, aşa cum subliniază Domnul Preşedinte. Şi, în legătură cu povestirea ce am relatat-o la început, cu toţii avem nevoie de experienţa bătrînilor. În mod deosebit, acest lucru îl înţelegem din articolul „Periculoşii bătrâni”, scris de Preşedintele Academiei.

M-am convins de inteligenţa, de pregătirea excepţională, de elocinţa şi de capacitatea de a-i învăţa şi pe alţii a Academicianului Ioan-Aurel Pop pe 20 octombrie 2010. Pe vremea aceea, eram Arhiepiscop la Alba-Iulia. Îl mai întâlnisem pe Academicianul Ioan-Aurel Pop, dar atunci, m-a covârşit cu mulţimea cunoştinţelor lui.

Universitatea „1 Decembrie 1918”, la propunerea Facultăţii de Teologie, i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Nu ştiu dacă dânsul avea nevoie de acest titlu, dar bucuria noastră a fost să i-l oferim. Mai ales că ne întărise în convingerea că Sfântul Ierotei a fost episcop şi la Alba Iulia şi că temeliile vechii biserici bizantine din veacul al X-lea, au rămas de la el.

Cuvântul de Laudaţio a fost prezentat de Părintele Profesor Dr. Jan Nicolae şi a subliniat un lucru care acum este cunoscut de către toţi, şi anume că Ioan Aurel Pop este unul dintre cei mai mari istorici români de la ora actuală. Pe atunci, era cel mai tânăr academician român.

Academicianul Ioan-Aurel Pop este un eminent profesor cunoscut tuturor celor care s-au format în Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii   „Babeş-Bolyai” din Cluj. Şi din ce în ce mai mult recunoscut în Europa, şi chiar peste ocean.

Ioan-Aurel Pop este important nu numai pentru opera sa de medievist, ci în general, pentru viziunea sa de istoric. Dacă citim lucrarea „Din mâinilor valahilor schismatici” sau „Istoria Transilvaniei” scrisă dimpreună cu Profesorul Ioan Bolovan, ori „Istoria Transilvaniei” în trei volume de mai mulţi autori pe care o coordonează dimpreună cu Thomas Nägler şi Magyari András, toate ne grăiesc  nouă despre un mare erudit. Şi am amintit doar câteva lucrări.

Sau când este vorba de a pune la punct unele lucruri, nu putem uita cartea sa „Istoria, miturile şi adevărul”, pe care ar trebui  să o citească toţi intelectualii noştri. Cartea răspunde punct cu punct tendinţelor de „demitologizare” din istoriografia contemporană. Ioan-Aurel Pop găseşte calea de mijloc şi introduce în mod elegant un spirit critic în istoriografia românească „fără a demola valorile şi personalităţile”, cum ar zice Părintele Jan Nicolae.

Este greu de rezumat palmaresul activităţii sale ştiinţifice şi de a menţiona toate instituţiile naţionale şi internaţionale al căror membru este. Şi tot aşa de greu este a pomeni colegiile şi consiliile de redacţie din care face parte.

În Metropola Transilvaniei, Cluj-Napoca, ne-am obişnuit să-l vedem prezent la toate manifestările ştiinţifice şi culturale. Şi, pe bună dreptate, a ajuns Preşedintele Academiei Române. Este o desfătare sufletească să participi la manifestările prezidate de acest om. Şi ele nu sunt puţine, dacă ar fi să menţionăm doar cele  prilejuite de cei 100 de ani ai Universităţii „Babeş-Bolyai”, al cărei rector a fost.

Şi am stat mult pe gânduri, dacă în aceste vremuri când unii au rezervă faţă de Biserică, numită de Eminescu „mama Neamului Românesc”, să mai amintesc faptul că acest om integru este membru atât în Adunarea Eparhială de la Cluj, cât şi în Adunarea Naţional Bisericească.

Dar dacă totuşi l-am amintit pe Mihai Eminescu, tot el mă va ajuta să-mi răspund la o întrebare: cum se face că acest om de mare greutate spirituală şi ştiinţifică, Ioan-Aurel Pop, poate fi denigrat de către unii? Răspunsul ni-l dă Eminescu în versuri: „Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale-/Astea toate te apropie de dânşii … Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, /Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;” (Scrisoarea  I-a).

Cred că sunt multe şi serioase motivele pentru care pe acest intelectual şi om de ştiinţă din România trebuie să-l preţuim din tot sufletul. Este model în ce priveşte conduita morală şi ştiinţifică, un om al literelor şi al virtuţii. Dixi et salvavi animam meam!

 †ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

 şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului