Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică

În peisajul scrierilor teologice contemporane din spaţiul ortodox, o figură cu totul aparte fac cele ale celor trei călugări atoniţi care au regenerat monahismul din Sfântul Munte în a doua parte a secolului XX. Este vorba de Arhimandritul Vasilios Gondikakis, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul şi Gheorghios Capsanis.

Părintele Vasilios s-a născut în anul 1936 şi a studiat teologia la Atena, iar apoi la Lyon, în Franţa. După ce a făcut parte din asociaţia religioasă „Zoi”, în anul 1965 s-a stabilit la Schitul Ivirului, avându-l alături pe cunoscutul Gheron Paisie. În scurt timp exemplul său a generat o mişcare de reînoire a vieţii monahale athonite.

Arhimandritul Vasilios a fost timp de aproape 40 de ani egumen al Mănăstirii Stavronikita şi din 1990 al Mănăstirii Iviron, retrăgându-se din această funcţie în anul 2005. Este vocea cea mai reprezentativă a monahismului athonit din ultimele decenii, după cum afirmă pr. Ioan Ică în studiul introductiv, stilul său fiind unic în literatura elină modernă, „flexibil, adesea poetic, pe alocuri extrem de aluziv… care oferă însă o viziune proaspătă asupra teologiei, Bisericii şi lumii, viziune care este în acelaşi timp originală şi autentic tradiţională”. (p. 6-7) În textele părintelui Vasilios abundă paradoxurile, autentica vieţuire creştinească fiind dublată de un veritabil talent literar cu aplecare înspre lirism, acestea determinând pecetea unică a stilului arhimandritului athonit. Dealtfel trăirea lăuntrică, datorită fragilităţii, subţirimii şi tainei ei nu poate fi descrisă altfel.

Colecţia de trei studii şi două conferinţe ale arhimandritului Vasilios, adunate sub titlul „Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică”  este, aşa cum se afirmă în Cuvântul înainte, „o veritabilă mărturie filocalică contemporană despre minunaţi monahi aghioriţi care în isihie şi frumuseţea vieţuirii lor duhovniceşti trăiesc experienţa bucuriei învierii lui Hristos, în unire cu toţi sfinţii şi cu creaţia, experienţă după care însetează omul de azi.” (p. 7).

Arhimandritul Vasilios în scrierile sale nu transmite doar idei, ci mai degrabă exprimă şi generează stări. Experienţa lecturii unor astfel de texte nu este una exclusiv raţională, nu îţi este solicitat doar intelectul, ci sufletul în ansamblu îţi este solicitat într-un exerciţiu care „te pune pe cale”. Mintea înţelege, simţirea rezonează, iar voinţa este pusă în mişcare pentru a putea gusta măcar puţin din realităţile de dincolo de lume, pregustate în descrierile părintelui Vasilios. Mireasma şi tihna raiului transpar acolo unde Duhul adie. Iar cărţile părintelui Vasilios surprind tocmai această adiere a Duhului în lumea pe care o locuim .

Datorită manierei inimitabile de a scrie, părintele Vasilios nu poate fi povestit sau rezumat fără sentimentul că ceva se pierde, ca undeva, ceva nu e redat cum se cuvine. Conştient de aceasta, în continuare voi cita câteva fragmente în scop ilustrativ.

„Domnul nu a venit în lume ca să amelioreze simplu condiţiile acestei vieţi, n-a venit nici să propună un sistem economic sau politic, nici să ne înveţe o metodă de echilibru psihosomatic. El a venit să biruiască moartea şi să aducă viaţa veşnică… Şi această viaţă veşnică nu este o făgăduinţă pentru o fericire metaistorică, nu este nici o simplă supravieţuire după moarte, nici o prelungire la nesfârşit a vieţii prezente. Viaţa veşnică este bucuria care luminează şi face ca de acum înainte să aibă un sens cele prezente şi cele viitoare, sufletul şi trupul omului.” (Biruirea morţii în viaţa monahală, p. 19-20)

„Să mori, să te îngropi, să fugi, să nu învinovăţeşti pe nimeni. Să nu întrerupi cuvântul nimănui; să nu iei niciodată poziţie. Şi totuşi să trăieşti şi să mori astfel, încât prezenţa ta, ca o uşoară bunămireasmă, de la distanţă, discret, să dea altuia posibilitatea să respire o aromă dumnezeiască. Să-l tonifice, să-l însufleţească, să-l părăsească dezgustul, să dobândească încrederea în sine, să stea pe picioarele lui şi să scoată din el spontan „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. Un astfel de dar al frumuseţii şi iubirii dumnezeieşti te învăluie discret trăind în Sfântul Munte.” (Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică, p. 78-79)

De o frumuseţe delicată este şi descrierea trecerii la Domnul a unui monah: „Îmi amintesc de adormirea părintelui Isihie, acum 6 ani. L-am văzut că moare înainte să moară. Că se topea de cancer. Că o să rămână mut de uimire. Că n-o să se plângă pentru acestea, nici pentru altceva în viaţa lui. O să le vadă pe toate calm. O să aibă umor. Că o să se apropie moartea. O s-o primească cu bucurie. O să râdă. O să mulţumească tuturor pentru servicii. O să se roage o clipă să se oprească, să se lipsească de îngrijirile noastre de care nu mai era nevoie. Au venit alţii să-l asiste. Erau în cameră. Faţa lui strălucea. Vorbea în tăcere. A început limba, vieţuirea veacului viitor. Noi voiam să ne vorbească. El a spus în starea lui:

Lăsaţi-mă. Vă mulţumesc pentru ceea ce-mi oferiţi. Nu vreau altceva. Sunt împreună cu voi altfel. Nu îmi mai vorbiţi. Ceasul s-a apropiat. Stăpânul a sosit. Viaţa începe. Viaţa care este în sămânţă în viaţa aceasta trecătoare, acum lăstăreşte în lumina necreată…. Părintele Isihie a plecat rămânând. A murit, a pierit, a dispărut în viaţa cealaltă, cea adevărată, plină de slava care ne uneşte pe toţi. Locul s-a umplut de o lumină nevăzută. Spaţiul s-a umplut de o bunămireasmă negrăită. Inima, sufletul lumii împrejur, o percepe.” (p. 84-85)

Iar în urma lecturii acestei cărţi rămâne „nostalgia Paradisului”.

 

Arhimandritul Vasilios, Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică, trad. Pr. Prof. Ioan Ică, Editura Epifania Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, Alba Iulia, 2008, 100 p.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/paul-siladi/" target="_self">Pr. Paul Siladi</a>

Pr. Paul Siladi

Preot, doctor în teologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca (2011), studii de teologie și publicistică la Universtatea Friedrich-Alexander Erlangen-Nürnberg (2009-2011). Realizează emisiuni religioase la Radio Renașterea din 2005, din 2012 colaborator al Ziarului Lumina, unde publică săptămânal pe tema spiritualității părinților deșertului, lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Ultimele cărți publicate: Riscul iubirii. Despre buna întrebuințare spirituală a obișnuitului, Ed. Doxologia 2019; Singurătatea îmblânzită. Reflecții citadine despre părinții pustiei, Ed. Trinitas, 2020.
Mai multe din Cărți vechi și noi
Elisabeth Behr-Sigel, Lev Gillet „un  monah al Bisericii de Răsărit”

Elisabeth Behr-Sigel, Lev Gillet „un monah al Bisericii de Răsărit”

Traducere în limba română de Ciprian Vidican, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2020, 680 p. Arareori se întâmplă ca o personalitate să scrie despre o alta și încă în culori pozitive. De cele mai multe ori, elitele se ignoră, se concurează, sau se critică între ele. În...