Evanghelia zilei: Mt 5, 27 – 32
Zis-a Domnul: aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu faci desfrânare. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie cu gânduri necurate, acela a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te îndeamnă la păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât să fie aruncat tot trupul tău în gheena. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te îndeamnă la păcat, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât să fie aruncat tot trupul tău în gheena. S-a zis iarăşi: cine va lăsa pe femeia sa să-i dea carte de despărţire. Eu însă vă spun vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, fără pricină de desfrânare, îi dă prilej să facă desfrânare, şi cine va lua pe cea lăsată face desfrânare.
Gândul desfrânării
Filosofii materialişti (cum erau şi stoicii) afirmau că nu există nimic în minte care să nu fi fost mai întâi în ochi. Mai întâi văd un lucru, apoi mă interesează. Mai întâi văd, apoi lucrul începe să-mi placă, apoi atracţia devine puternică, nu mai sunt în stare să-i rezist şi, în final, decid să intru în posesia acelui obiect.[1] Aşadar, gândul rău materializat duce la păcat.
A doua tablă a Legii, care cuprinde cele cinci porunci restrictive (să nu ucizi, să nu fii desfânat, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb împotriva apoapelui tău, să nu pofteşti nimic din câte sunt ale aproapelui tău), porneşte de la mare la mic, adică de la ucidere la poftă. Păcatul însă se săvârşeşte în sens invers: de la poftă la faptul în sine. Prin urmare orice păcat începe la nivel de gând! – o datorie în plus pentru noi ca, atunci când ne spovedim, să mărturisim nu numai păcatele săvârşite cu fapta, ci şi cele săvîrşite cu gândul, cele care le avem la nivel de gând.
Atunci când Domnul Hristos a explicat porunca a VII-a din Decalog, a arătat că la baza desfrâului stă pofta, cu alte cuvinte desfrâul începe cu pofta, cu privirea nesăţioasă. Spune Domnul Hristos:
„Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Mt 5, 28).
Autorii duhovniceşti care au interpretat acest text aduceau aici exemplul lui David: o priveşte pe Batşeba în timp ce se spală, este sedus şi mânat la adulter şi apoi la omucidere. Însă autorii creştini, chiar dacă admit că procesul psihologic are o forţă specifică, nu sunt materialişti. Privirea poate cauza o puternică ispită, dar în pofida acestui lucru avem libertatea de a rezista şi de a o abate în altă parte. Omul, din fericire, este dotat cu pleoape şi, prin urmare, în momentele critice poate decide să nu privească.[2]
Despre Sfântul Efrem Sirul citim că, odată a dorit să ajungă în cetatea Edesei din două motive: pe de o parte, pentru închinarea la sfintele moaşte care se găseau aici, iar pe de altă parte, pentru întâlnirea cu un bărbat înţelept, pentru folos duhovnicesc, spre a-i fi model de viaţă. Acest lucru îl cerea adeseori în rugăciune, zicând:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpâne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrând în cetatea Edesa, să mă întâlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului.”.[3]
Venind însă în cetate şi intrând pe poartă, a găsit acolo o femeie desfrânată, în locul acelui înţelept pentru care se ruga să-l întâlnească. Şi s-a mâhnit cuviosul şi se uita la desfrânată, ca unul ce nu şi-a nimerit nădejdea. Aceasta, văzându-l că ia aminte la dânsa, lua seama. Şi fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, cuviosul părinte, vrând s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis:
„Spune-mi mie femeie, pentru ce aşa lung cauţi la mine? Iar ea cu îndrăzneală, zise: Eu şi după cuviinţă caut la tine, că din tine, bărbatul, sunt luată, iar tu nu lua seama la mine, ci mai vârtos în pământ caută, de unde eşti luat.”.[4]
sau după Metafrast:
„Pentru ce nu te ruşinezi, o, femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi? Şi aceea zise: Dar mie aşa mi se cuvine a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sunt luată. Iar ţie ţi se cuvine a te uita nu către noi, ci în pământ, din care ai şi fost luat.”.[5]
Aceste cuvinte auzindu-le cuviosul, mărturisea că foarte s-a folosit şi a preamărit puterea cea necuprinsă cu mintea a lui Dumnezeu Care dăruieşte cele ale nădejdii şi prin cele ce sunt afară de nădejde.
Un alt exemplu de întărire a nădejdii este episodul umblării pe mare a Domnului Hristos, când Mântuitorul îl izbăveşte pe Simon Petru.
Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, crezând că văd nălucă şi de frică au strigat. Dar Domnul Hristos le-a vorbit îndată, zicându-le:
„Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Mt 14, 27; Mc 6, 50)
Simon Petru, răspunzând, a zis:
„Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” (Mt 14, 28).
El i-a zis:
„Vino.” (Mt 14, 29).
Petru, coborându-se atunci din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând:
„Doamne, scapă-mă!” (Mt 14, 30)
Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis:
„Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mt 14, 31).
Petru s-a coborât din corabie şi a pornit pe valuri. Evanghelia ne spune că: „a mers pe apă şi a venit către Iisus”.[6] Dar, o clipă Petru şi-a desprins privirea de la Domnul. A luat seama la vântul cel puternic şi la valurile înfricoşătoare şi a început să se scufunde în apă. Clipa aceasta este foarte importantă, deoarece este fracţiunea infimă de timp când omul vrea să fie autonom, doar el singur… Într-un fel, în acea clipă uită de Dumnezeu şi se pierde.
Ce înseamnă astăzi umblarea pe mare? Înseamnă umblarea deasupra lumii acesteia, deasupra ispitelor din lumea aceasta. Într-o cântare de la slujba înmormântării se spune aşa:
„Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive.”.[7]
Adică viaţa aceasta este o mare înviforată pe care o traversăm cu ajutorul Mântuitorului, ajungând la limanul cel lin: Împărăţia cerurilor. Cei care nu trec această mare se îneacă în „viforul ispitelor”.
Pentru cei tineri şi nu numai umblarea pe mare poate să însemne ferirea de desfrânare, dacă luăm în considerare cuvântul Mântuitorului spus fariseilor:
„Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul.” (Mt 12, 39).
Păcatul înseamnă robie. Virtutea înseamnă libertate. În păcat, în orice păcat, suntem într-un cerc vicios format de plăcere şi durere. Desfrânarea nu cunoaşte niciodată libertatea. Desfrânatul este rob: este rob păcatului, este rob obiectului (partenerului său transformat în obiect); este rob plăcerii; devine dependent de sex şi, chiar dacă ajunge odată la căsătorie, nu va ajunge la bătrâneţi fericite pentru că nu a avut o tinereţe cinstită; şi-a cheltuit tinereţea şi a îmbătrânit înainte de vreme.
Cel ce practică desfrânarea nu prezintă nici o garanţie; nu poate fi slujitor al lui Dumnezeu pentru că este slujitor al păcatului. Apoi, cel care a cunoscut, înainte de căsătorie, mai multe legături trupeşti şi după căsătorie este înclinat să facă acelaşi lucru… Este o împlinire de poftă egoistă.
Regele David după ce s-a desfrânat cu Batşeba, femeia lui Urie, s-a căit şi, ne spune tradiţia, a alcătuit psalmul 50. Finalul psalmului este plin de semnificaţie. Spune aici David:
„Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.” (Ps 50, 19).
În literatura duhovnicească, Ierusalimul este simbolul inimii umane. Inima e apărată de Domnul, dar şi noi trebuie să ne străduim s-o protejăm. Apărătorii inimii sunt virtuţile. A zidi zidurile Ierusalimului ar însemna cu alte cuvinte a întări, prin virtuţi, zidurile inimii. Dar care virtute e atât de puternică încât să poată obţine alianţa tuturor celorlalte?
Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni, virtutea cea mai mare este dragostea. Sfântul Efrem o compară cu focul care arde în inimă, încât nici un gând rău, nici o ispită nu se pot apropia. Şi dă un exemplu foarte realist: în Orient se cina afară, iar muştele erau atrase de mâncare. Dar muştele sfârşeau în supă numai când aceasta era rece; până era fierbinte, nu puteau nici măcar să zboare pe deasupra. Aşa se întâmplă şi cu inima noastră: câtă vreme inima arde de iubire, nici un gând rău nu se poate apropia de ea.[8]
[1] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 103.
[2] Ibidem, pp. 103, 147.
[3] Viaţa cuviosului părintelui nostru Efrem Sirul după Metafrast, în Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături ( 1 ), Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 30
[4] Cuvânt de laudă al Sfântului Grigorie, episcopul de Nyssa, în Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături ( 1 ), Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 17.
[5] Viaţa cuviosului părintelui nostru Efrem Sirul după Metafrast, p. 30.
[6] Mt 14, 29.
[7] Slujba înmormântării, Irmosul Cântării a 6-a, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 187.
[8] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, p. 157.
