Autor: Ierom. Maxim Morariu
Singurătatea inimii suferinde a slăbănogului se întâlneşte astăzi cu Hristos cel Atotcunoscător. Chipul lui Dumnezeu zidit în om devenise, în suferindul de astăzi, invizibil celor din jur. Din această pricină, nimeni nu se încumeta să-l mai privească ca pe o făptură umană, să dialogheze cu el, sau să-l arunce în apa tulburată de înger spre a se tămădui.
În acest univers al resemnării şi tristeţii, în care omul devenise un „gură-cască” în baza unei triste inerţii, apare Mântuitorul. Delicat, cum numai Dumnezeu ştie să fie, nu-l tămăduieşte deodată, ci intră în dialog cu el. Subliniază prin aceasta că prima nevoie ce trebuia satisfăcută era cea de comunicare. Îl ascultă, îl lasă să i se destăinuie, să-I mărturisească neputinţa. Ca un duhovnic bun, ca un părinte care, uneori cu o mină sfătoasă, îşi ascultă fiii şi se minunează de năstruşniciile lor. Apoi, ca răspuns al frământărilor sale, îi dă tămăduire. „Nu am om!”, rosteşte cu tristeţe suferindul. OMUL cu majusculă era însă alături de el. Dumnezeul-Om! Anii în care privise cu jind la cei tămăduiţi şi-şi linsese rănile sufletului în singurătate, vor apune-acum. Nazarineanul va face o minune ce-i va deconspira divinitatea. Scopul ei va fi însă unul aflat la interferenţa moralului cu socialul: acela de a restitui chipul lui Dumnezeu din om şi de a-i reda demnitatea. De a-l restitui comunităţii pentru ca el însuşi să restituie acesteia ceva ce-i lipsea: uimirea şi bucuria!
Poate că mai mult decât oricând, clipele prin care trecem ne fac să înţelegem într-o manieră mai profundă această pericopă, descrisă cu multă atenţie de Evanghelist. Între termenii-cheie ce ar trebui cu certitudine să circumscrie orice formă de analiză se numără trăiri precum: singurătate, abandon, milă, resemnare, depresie sau delicateţe. Vă sună cunoscut aceste cuvinte? De bună seamă, ultimele săptămâni ne-au făcut pe fiecare dintre noi să trăim, într-o formă sau alta, fiecare din aceste stări. De aceea, socotesc că actualitatea acestui text ioaneic e un fapt de-a dreptul axiomatic. E deopotrivă şi foarte actual, precum ne-am înţeles.
Din imaginea suferindului ce stătea pe malul scăldătorii, suferind de o acutizată distanţare socială sufletească, vedem cum, sub imperiul păcatului, chipul lui Dumnezeu din om poate fi atât de tare acoperit de întunecime, încât ceilalţi nu-l mai recunosc. Cu atât mai mult dacă, colbul răutăţii năpădeşte şi sufletele lor, întunecând senzorii necesari unui astfel de proces de identificare. Hristos însă, e imun la acele pericole ale opacizării sufleteşti şi ştie cel mai bine cum să cureţe tarele patimilor. O face însă cu maximă delicateţe şi în mod discret, respectând libertatea fiecărei fiinţe. E prezenţa ce ne veghează mereu, cu candoarea unui vânticel ce adie şi concreteţea unui Dumnezeu ce poate oricând să ne rezolve problemele. Ne este însă, prin aceasta, un exemplu.
De aceea, poate că nu ar fi rău să folosim aceste momente pentru a curăţi negura răutăţii şi a altor păcate de pe sufletele noastre. De ce? Pentru a vedea, dincolo de ziduri şi bariere false sau autoimpuse, adevărata valoare a fiecărui om cu care intrăm în contact. Pentru a fi noi, fiecărui slăbănog, omul care să-l împingă-n scăldătoare, să-l propulseze spre a-şi împlini potenţialul. A fi chipul drag al celui ce se apropie şovăielnic, aidoma îndrăgostitului pe cărări ascunse, de sufletele suferinde spre a le da alinarea mult aşteptată.
Dacă vom reuşi asta, va fi de bună seamă un semn că am înţeles cum se cuvine pasajul la care ne cheamă azi Biserica să medităm. Dacă în loc să dezlănţuim infernul invidiei ce dă să rupă zăplazurile noastre sufleteşti înspre cei vulnerabili şi să-i potopim cu răutăţile noastre, vom trimite spre ei valuri de gânduri şi fapte bune, n-am trăit degeaba. Hristos însuşi ne va răsplăti, aruncându-ne la rându-I în scăldătoarea veşniciei. Momentan, ne spune doar atât: „de-acum să nu mai păcătuieşti!” Sus să avem inimile! Calde îmbrăţişări de pe meleaguri încarantinate!
Sursa: rasunetul.ro
Foto: doxologia.ro
