,,Părintele Emilianos reprezintă motivul pentru care sunt acum aici, și probabil motivul pentru care acum sunt arhiepiscop – fiind aici în această postură -, motivul pentru care am devenit ortodox”[1]. Această mărturie aparține Preasfințitului Alexander Golitzin, fin cunoscător al scrierilor patristice, care relatează (într-un interviu) impactul prezenței și tâlcuirilor Gherondei Emilianos asupra gândirii sale teologice. A. Golitzin a susținut cu tărie că prin intermediul tâlcuirilor la Filocalie a înțeles opera lui Dionisie Areopagitul și mistagogia slujbelor, îndeosebi a Sfintei Liturghii – ca întâlnire cu Hristos Cel euharistic.
Anul acesta, pe 9 mai, s-au împlinit 5 ani de la mutarea la cele veșnice a Starețului Emilianos Simonopetritul (1934-2019), prolific exeget și unul dintre viitorii sfinți ai Bisericii Ortodoxe.
Într-un număr Dilema, dl Teodor Baconschi a reliefat profilul intelectual-duhovnicesc și contribuția acestui mare dascăl la înțelegerea Filocaliei prin tâlcuirea ei. Îl numește ,,cel mai harnic, nuanțat și inspirat exeget contemporan al teologiei isihaste clasice”[2]; ,,grec pragmatic și realist, unul dintre ultimii mari duhovnici de la Sfîntul Munte, de care ți se face dor, chiar dacă n-ai apucat să-l cunoști aievea”[3].
Gheronda Emilianos este o mare personalitate intelectual-duhovnicească contemporană care s-a remarcat prin viața în Duh și prin noul elan dat vieții monahale, aflate la acele vremuri în decadență, până într-acolo încât, la Muntele Athos, Sfântul Siluan era socotit de către monahii de la Mănăstirea Rusikon ,,Sfânt blestemat”[4], iar Gheron Iosif Isihastul ,,un demonizat, căzut în înșelare”[5].
Când îi atribuim unei personalități duhovnicești titulatura de ,,intelectual”, trebuie să facem câteva precizări. Azi, profilul intelectual-duhovnicesc diferă de cel intelectual- creștin. A fi intelectual creștin înseamnă a fi duhovnicesc, însă acest deziderat îl întâlnim numai în particularități. Omul duhovnicesc nu caută ale sale, ci împărtășirea harului, armonia trăirii și arderii în duh, adâncimea dumnezeirii, este euharistic (hristomorfizat).
Sfântul Nicolae Velimirovici, cu studii la Berna, Geneva, Germania sau Anglia, cunoscător al operelor lui Shakespeare și Dostoievski, doctor în teologie și filosofie, a trăit în diferite cercuri intelectuale, însă a trăit Ortodoxia cu responsabilitate, angajat pe calea urmării lui Hristos. Pe când intelectualul-creștin poate rămâne om trupesc, în acord cu perceptele evanghelice, dar fără întruparea făptuitoare a vieții euharistic- liturgice. În acest sens, vorbirea despre Dumnezeu trebuie să își găsească finalitate în vederea lui Dumnezeu ca ipostaz duhovnicesc.
Cu studii în Drept și în Teologie, tânărul Alexandru își dorea o preoție adâncită în profunzimea mistagogică a timpului liturgic, de aceea, a ales să se pregătească pentru Taina Hirotoniei într-o mănăstire. Pronia dumnezeiască a făcut ca tânărul Alexandru să fie tuns monah în anul 1960 cu numele Emilianos, pe seama unei mănăstiri situate pe Muntelui Koziakas. În iarna acelui an a fost hirotonit diacon, iar în anul următor, preot. La mănăstirea Dousikou, monahul Emilianos a creat un centru mistic bazat pe viața liturgică și isihastă, atingând aici înălțimi de mare sfințenie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă au fost uimiți de credința lăuntrică activă, de modul cum slujea Sfânta Liturghie, un chip îngeresc care a pregustat din fericirea veșnică. Ca paranteză, Sfinții Părinți ne învață că acestea sunt roadele fecioriei trupești și ale fecioriei inimii.
Gheronda Emilianos și-a trăit copilăria și adolescența în maximă smerită cugetare, focusat pe receptarea canoanelor monahale ca temelie în creșterea spirituală, care l-au ajutat în mod esențial la eradicarea cabotinismului monahismului legalist, care bântuia peste mănăstirile grecești.
După un an de la intrarea în monahism va pleca ca Stareț la mănăstirea Schimbarea la Față de la Meteore, unde va cultiva viața ascetică, racordată la Scriptură, Filocalie, privegheri și la aprofundarea exegezei patristice. Prin intermediul Starețului Emilianos, monahii de la Schimbarea la Față s-au întâlnit cu cuvântul biblic, formându-le o conștiință liturgică prin citirea ființială. În duhul acestei povățuiri, obștea Starețului s-a învrednicit de duhul ascultării și de celelalte virtuți făptuitoare specifice monahilor, cultivând paza inimii.
După doisprezece ani de neobosită lucrare la Meteore, simțind că numărul mare de monahi nu-i favoriza practicarea isihasmului, la un ison cu afuxul pelerinilor, Gheronda Emilianos a părăsit Meteora și s-a stabilit împreună cu obștea la mănăstirea Siminos Petras din Muntele Athos, care la acea vreme adăpostea câțiva călugări bătrâni. În același an ( 1973), a demarat proiectul unei veritabile fortărețe mănăstirești: Metocul Ormylia, cumpărat de la Mănăstirea Vatoped, cu binecuvântarea Sfintei Chinotite, și finalizat cu mari eforturi în anul 1980. Ridicată la rang de Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice, Mănăstirea Ormylia s-a dovedit a fi centrul prin care a renăscut monahismul feminin din Grecia.
La Muntele Athos, Gheronda Emilianos a legat o prietenie duhovnicească cu ucenicii Sfântului Cuvios Iosif Isihastul ( papa Efrem Katounakiotul, Iosif Vatopedinul, Haralambie de la Dionisiu) și cu alți Părinți ajunși la apogeul viețuirii monahale. Împrăștiați în tot Muntele, aceștia au reașezat spiritualitatea athonită pe tradiția isihastă, decuplată la acea vreme de la ea prin accentul pus pe rânduiala chiliei și rucodeliei. Acești factori au dus la monotonia slujbelor, împărtășirea la soroace, fără înțelegerea misterului liturgic, dar și la alți factori ,,sub formă de mentalitate încuiată în literă, în lege și în încrâncenat refuz al cunoașterii și al recunoașterii adevăratelor valori filocalice”( Ierom. Agapie Corbu).
Pe de altă parte, un alt aspect mai puțin nuanțat de către posteritate, care a dus la pierderea identității călugărului athonit a fost legat de disensiunile apărute din pricina semințelor naționalismului. La acea acea vreme încă rodea naționalismul, exercitând o influență nocivă asupra caracterului ecumenic al Muntelui Athos. Multe dintre certuri s-au soldat cu schisme și afurisenii.
Odată cu anii 1970-1973, la Muntele Athos s-a produs un reviriment de înnoire, cultivat pe modul de trăire autentic- filocalic al celor trei elemente constitutive: Scriptura, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunea lui Iisus, iar printre cei care au demarat acest program s-a numărat și Gheronda Emilianos, un nou Nicodim Aghioritul, care a iradiat prin învățătura sa dinamică, oferind monahilor ,,hrana cea tare” și prilejul cultivării atitudinii duhovnicești, vitală în lucrarea lăuntrică.
Acest program mistico-ascetic implementat la Mănăstirea Simonos Petras, înțeles ca sinteză ideală între învățătura filocalică și Scriptură, considerat absolut necesar pentru revitalizarea spirituală și culturală a monahismului athonit [6], a atras mulțime de tineri școliți și profesori universitari, îmbrățișând viețuirea monahală. Îi amintim aici pe Arhimandritul Gheorgheos Kapsanis, – profesor de Drept Canonic la Facultatea de Teologie a Universității din Atena; și pe Vasilios Gondikakis, – un rafinat aghiorit, cu studii la Atena și Lyon.
La Mănăstirea Simonos Petras, Gheronda Emilianos a desfășurat o bogată activitate filocalică, formând o veritabilă școală de exegeză, cercetând textele marilor autori filocalici (Maxim Mărturisitorul, Evagrie Ponticul, Antonie cel Mare, Isihie Sinaitul, Grigorie Sinaitul, Teognost, Avva Isaia sau Nil Ascetul).
Gheronda Emilianos n-a privit niciodată Filocalia ca pe o coajă lipsită de fruct, pentru că a înțeles încă din tinerețe că Filocalia este tărâmul fertil al Ortodoxiei, prin care rodesc crinii Bisericii, – sfinții. Prin ea, așa cum a accentuat în repetate rânduri, omul se rupe de sentimentalismul patologic, întregindu-se în noi ascetic și euharistic, dobândind un nou mod de trăire evanghelic.
Datorită duhului său patristic, Gheronda Emilianos a avut un rol crucial în convertirea la ortodoxie a celor doi mari teologi francezi, la acea vreme romano-catolici: Ierom. Makarios Simonopetritul și Părintele Placide Deseillle ( 19 iunie, 1977)[7], primul slujind Biserica în calitate de profesor la Institutul Sfântul Saint-Serge din Paris, ridicând metocuri ortodoxe ( Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare și Mănăstirea Soltan) , iar cel de-al doilea – slujind Biserica Ortodoxă în sânul comunității athonite de la Mănăstirea Simonos Petra, autor a unei formidabile teze de doctorat intitulată “Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”, susținută la un an după convertire, în 1978, la Sorbona.
Aceștia au descoperit în personalitatea Gherondei Emilianos duhul Părinților antici, știind să îmbine intransigența doctrinară cu dragostea plină de delicatețe față de orice om. Au fost niște întâlniri providențiale, cu ,,Ortodoxia” însăși.
Marcat de neputințele trupești, după 21 de ani petrecuți la Muntele Athos (1973-1994), Gheronda Emilianos se va retrage la Metocul din Ormyilia, unde le-a hrănit pe maici din propria sa experiență ascetică, ca ele să sporească în virtuți, în dobândirea trezviei.
Catehezele și tâlcuirile Gherondei Emilianos au o nuanță mistică. Actul citirii Evangheliei, Filocaliei, duhul ascultării, dulceața privegherilor, Euharistia, sunt întâlniri cu Hristos. Euharistia este deplinătatea, pe când celelalte elemente sunt o căutare a lui Dumnezeu. Această căutare trebuie să își găsească desăvârșirea în Sfânta Împărtășanie, care ne va uni cu duhului ascetic și cu modul de viață hristocentric.
Prin sinaxele de la Mănăstirea Simonos Petras și Ormylia s-a urmărit întoarcerea la rădăcinile monahismului autentic. Gheronda Emilianos era conștient că în cadrul realismului filocalic are loc îndumnezeirea omului, pentru că Filocalia este leacul patimilor și nimicirea lor. Autorii filocalici ne arată marea însemnătate a bărbăției duhovnicești, chipul atletului curajos ce nu se lasă biruit de patimi, ce își ține mintea în iad și nu deznădăjduiește, chiar dacă a ajuns să se închine vrăjmașului. Pe lângă schimbarea minții, Părinții filocalici ne cer silirea firii, fără de care nu putem ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.
Citirea Filocaliei este un exercițiu de încordare a inimii. Prin ea, omul ia contact cu pocăința, trezvia, zdrobirea inimii, paza gândurilor, nepătimirea, isihia, smerită cugetare și plânsul după Dumnezeu. Dincolo de toate acestea, este nevoie de o ,,liturghie personală” ( Gheronda Emilianos) prin adaptarea rațiunii la metoda isihastă: adâncirea în iubirea lui Dumnezeu prin tăcere. Tăcerea aduce înțelesurile duhovnicești și puțina împrăștiere, ca roade ale Duhului Sfânt.
Catehezele și tâlcuirile Gherondei Emilianos Simonopetritul ocupă un loc aparte în spiritualitatea ortodoxă contemporană. Ele au un rol practic în formarea duhovnicească a omului, îndeosebi a monahului. Cei care vor lua contact cu învățăturile sale, vor constata că Gheronda Emilianos a vorbit din experiență. A trăit nemijlocit în Dumnezeu, a înaintat duhovnicește, iar mai apoi a transfigurat simțurile ucenicilor prin harul dumnezeiesc, sălășluit în inima sa.
Fie ca învățăturile acestui ,,doilea Gheron Iosif Isihastul!”, să ne fie călăuză în lupta împotriva patimilor, învățând prin legile duhovnicești să îl trăim pe Dumnezeu, coborând numele lui Iisus în inimă.
[1] https://youtu.be/0CTqmAyZmD4?si=_xz5V_7IV6WYwjHv ( accesat la data de 29. 09. 2024)
[2] Teodor Baconschi, Tâlcuirile tradiției isihaste, în Dilema Veche nr. 1038 din 29 februarie – 6 martie 2024, p. 7.
[3] Ibidem.
[4] Ierom. Agapie Corbu în: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calivitul, trad. din lb. greacă de Ierom. Agapie Corbu, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009, p. 10.
[5] Ibidem, p.11.
[6] Athosul anilor 70’ era constituit din mulți călugări bătrâni, analfabeți și fără studii.
[7] A se vedea: Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, trad. Dora Mezdrea, Ed. Anastasia, București 1995.
Autor: teologul Grigore Constantin
