Alegerea arhimandritului Nicolae Ivan episcop al Vadului, Feleacului și Clujului în 28 septembrie 1921 a fost urmată de examinarea canonică a acestuia de către sinodul episcopesc întrunit la Sibiu în 29 septembrie/12 octombrie 1921. Cu acel prilej, ierarhii transilvăneni au constatat „tăria lui în credința ortodoxă și în legea sfintei noastre Biserici răsăritene” fiind recomandat pentru slujirea arhierească atât de „activitatea lui în oficiile sale de până acum”, cât și de „viața onestă”. Prin urmare, era socotit „calificat pentru promovarea lui la demnitatea de episcop al eparhiei Vadului, Feleacului și Clujului”, după cum se afirmă în gramata emisă de mitropolitul Nicolae Bălan cu ocazia hirotoniei părintelui Nicolae Ivan în treapta arhierească[1]. Imediat după sinod, mitropolitul Bălan a înaintat spre aprobare regelui Ferdinand actul alegerii arhimandritului Ivan în demnitatea de episcop. Câteva zile mai târziu, în 5/18 octombrie 1921, Congresul Național Bisericesc, forul suprem al Mitropoliei românilor ortodocși din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, și-a exprimat bucuria că după vreme îndelungată s-a înfăptuit, în sfârșit, dorința mitropolitului Andrei Șaguna de a vedea ridicată la Cluj o nouă cetate de cultură românească și ortodoxă prin reînființarea vechilor episcopii de la Vad și Feleac cu reședința în „centrul cultural al Ardealului”. Congresul a luat act de alegerea arhimandritului Ivan în scaunul de episcop și i-a dorit „ca în armonioasă conlucrare cu toți fii credincioși să așeze temeliile trainice ale noii eparhii, ca astfel o zi mai curând să vedem ridicându-se noul Sion vestitor al demnității și puterii bisericii ortodoxe româneși în părțile nordice ale Ardealului”[2].

După aprobarea alegerii de către regele Ferdinand, în 22 octombrie 1921, a urmat hirotonia întru episcop, ceremonie oficiată în catedrala mitropolitană din Sibiu cu ocazia sărbătorii intrării Maicii Domnului în biserică la 21 noiembrie/4 decembrie 1921. Hirotonia a fost săvârșită prin punerea mâinilor celor cinci arhierei ardeleni: mitropolitul Nicolae Bălan și episcopii Ioan I. Papp al Aradului, Roman Ciorogariu al Oradiei, Iosif Traian Badescu al Caransebeșului și Ilarion Pușcariu, episcop vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Sibiu. În cuvântarea rostită cu acel prilej, Nicolae Ivan realiza mai întâi un scurt excurs istoric al vechilor eparhii de Vad și Feleac, evocând figura voievodului Ștefan cel Mare și anunțând solemn că vremea „îndelungatelor suferințe și încercări” se sfârșise, iar peste românii ortodocși răsărise „soarele dreptății”. În final, le lansa tuturor celor prezenți rugămintea de a-i veni în ajutor pentru a putea „purta cu vrednicie sarcina grea și răspunderea episcopiei”, făgăduind solemn că va căuta să păzească legea, să propovăduiască respectul pentru adevăr”, că va lucra pentru înălțarea „sfintei noastre biserici ortodoxe și pentru progresul patriei noastre iubite și întregite”, și nu în ultimul rând că va sfătui păstoriții, va sprijini clerul, va coborî des în mijlocul lor, va cultiva relații bune cu autoritățile civile și militare, povățuindu-i pe toți „spre căile Domnului”[3].

Patru zile mai târziu, în 8 decembrie 1921, s-a desfășurat ceremonia de învestitură la Palatul Regal din București, regele Ferdinand I înmânându-i episcopului Nicolae Ivan diploma regală de învestire și cârja de păstorire în prezența reginei Maria, a principesei Mărioara, a membrilor guvernului, a reprezentanților Academiei Române, a diverse oficialități civile și militare, a unor ierarhi, în frunte cu mitropolitul primat Miron Cristea și mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu, precum și a doi consilieri ai eparhiei clujene, Ioan Lupaș și Petru Meteș[4]. În discursul său festiv, regele României a evocat istoria zbuciumată a Ortodoxiei transilvănene exprimându-și speranța că alegerea și instalarea primului episcop al reînființatei eparhii ștefaniene din nordul Ardealului în persoana harnicului și neobositului părinte Nicolae Ivan este o garanție a organizării trainice a noii episcopii, a cultivării iubirii aproapelui, a respectului față de legile și autoritățile statului român, a consolidării unității sufletești a tuturor locuitorilor României și a „binelui patriei”[5]. În răspunsul oferit suveranului, episcopul Nicolae făgăduia să fie loial familiei regale și statului român și să contribuie la unificarea bisericească a Ortodoxiei românești, mizând pe o colaborare armonioasă între autoritățile civile și cele ecleziastice[6]. Episcopul Nicolae Ivan devenea în mod oficial primul chiriarh legitim al reînviatei Eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului cu reședința în orașul Cluj.

Anexa nr. 1. Cuvântarea episcopului Nicolae Ivan, cu ocazia hirotoniei sale întru arhiereu, Sibiu, 21 noiembrie/4 decembrie 1921[7].

„Câte s-au scris mai înainte spre învățătura noastră s-au scris, ca prin mângâierea scripturilor nădejde să avem”. Romani XV, 4.

„Înalt Preasfinția Voastră!

Cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic, vedem azi reînviată vechea Episcopie a Vadului, ctitoria lui Ștefan cel Mare și Sfânt, gloriosul Domn al Moldovei.

Cugetul nostru se îndreaptă plin de evlavie cătră acele timpuri îndepărtate din care s-au srecurat în zilele noastre puține rămășițe scrise despre înființarea acestei episcopii și despre dezvoltarea ei în cele dintâi faze ale existenței sale istorice din veacul al XV-lea până în prima jumătate a veacului XVII-lea.

Dar și din aceste rămășițe puține și răsfirate, învățații neamului și ai bisericii noastre au reușit să ne înfățișeze icoana timpului în care a luat ființă Episcopia Vadului, stabilind seria vlădicilor care au cârmuit duhovnicește poporul nostru dreptcredincios din părțile nordice ale Transilvaniei.

Cu prilejul acestei sărbători, cred a fi dator a spicui câteva mărturisiri din ceea ce s-a scris mai înainte, spre învățătura noastră, cum zice Sf. Apostol Pavel, ca prin mângâierea scripturilor nădejde să avem.

A fost voia lui Dumnezeu ca în timpul domniei strălucite a lui Ștefan cel Mare în Moldova, Ungaria să aibă în persoana vestitului Matei Corvin un crai de viță românească. Acesta înstrăinat de spița neamului din care s-a ridicat, a pornit cu oaste contra lui Ștefan, dar a fost biruit, rănit și fugărit la Baia cu toată oștirea. Mai târziu, văzând primejdia turcească, s-a împăcat cu Ștefan și au încheiat o alianță pentru a apăra țările lor și creștinătatea de primejdia musulmană și ca zălog pentru sinceritatea și durata acestei înțelegeri i-a dat lui Ștefan Ciceul și Cetatea de Baltă cu o mulțime de sate românești în stăpânire.

Ștefan cel Mare, în adânca sa înțelepciune, prevăzând că lucrurile lumești sunt schimbăcioase, iar cele bisericești mult mai statornice, având biserica creștină de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos făgăduința veșniciei, ca să creeze pentru poporul nostru din părțile nordice un scut de ocrotire, a înființat la Vad o episcopie.

Păstorii sufletești care au cârmuit poporul nostru din scaunul acestei Episcopii a Vadului au păstrat cele mai frățești și mai strânse legături cu Înalta Ierarhie a Moldovei, acolo își primeau hirotonirea și din vestitele mănăstiri moldovene își culegeau cunoștințele și învățătura de carte bisericească. Gândul lor se îndrepta cu toată încrederea și spre locul de veșnică odihnă a Slăvitului Voievod Ștefan cel Mare, spre mănăstirea Putna. Astfel la anul 1539, unul din cei mai vestiți episcopi ai Vadului, Anastasie, „trimetea darul său agonisit cu inimă sfântă și luminată” și din toată bunăvoia la mănăstirea Putna ca să i se facă pomenirea în vecii vecilor. Dovadă că știau a prețui însemnătatea acestei mănăstiri, în care sunt sălășluite sfintele moaște ale pururea slăvitului Ctitor și Domn Ștefan.

Tulburările religioase care au frământat fără încetare pe toți locuitorii Transilvaniei n-au cruțat nici Episcopia românească a Vadului. De aceea în timpul propagandei calvine pare a i se pierde urma ca unui izvor care se ascunde pe o distanță oarecare de loc sub scoarța pământului, ca mai târziu să iasă iarăși la iveală. Dar și pentru timpul cât a fost sugrumată Episcopia Vadului, amintirea ei s-a păstrat în titlul mitropoliților noștri din Alba Iulia ca o dovadă că ei nu voiau să dea uitării o ctitorie atât de însemnată, ci așteptau întărindu-și sufletul și cu nădejdea și cu mângâierea scripturilor până la sosirea vremii, care avea să înlăture toată goana și prigoana, să stingă toată dușmănia și răutatea, aducând biruința dreptății și făcând posibilă reînvierea Episcopiei Vadului.

«Acum a sosit vremea care sfințește pe toți», am văzut răsărind și pentru noi soarele dreptății, am simțit cu toții că în milostivirea sa cea mare Dumnezeul părinților noștri după ce ne-a dat tărie să purtăm jugul îndelungatelor suferințe și încercări, a început a-și întoarce fața sa spre noi, înveselindu-ne cu roua dreptății sale și cu tot darul cel desăvârșit, care se pogoară de la Părintele luminilor.

Iată-ne deci acum, în zilele gloriosului nostru Rege Ferdinand, întruniți în acest sfânt locaș la o serbare pe care ierarhia bisericii noastre și poporul nostru dreptcredincios o așteaptă de veacuri cu mare dor, e un dor sfânt, pe care nici o prigonire, nici vijelie nu l-a putut stinge din inima sa. Serbarea noastră e ziua sfințirii celui dintâi episcop la reînviata ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Și dacă bunul Dumnezeu m-a învrednicit, ca eu, smeritul rob și slujitor al sfântului său altar, să fiu chemat la această mare și sfântă slujbă și încă în această biserică, la a cărei înălțare de la punerea pietrii fundamentale până la deschiderea și darea ei destinațiunii sale, am avut parte cu alți vrednici membri ai consistoriului arhidiecezan, mărturisesc cu toată sinceritatea inimii mele, că nu-mi este cu putință să găsesc în clipele acestea cuvinte de ajuns ca să mulțumesc Tatălui ceresc pentru toate câte a făcut mie, privind spre smerenia robului Său, nu știu cum voi aduce mulțumită cuvenită Maiestății Sale Preaînălțatului nostru Rege Ferdinand I, care a binevoit a da Înalta Sa aprobare alegerii mele de episcop, nici onoraților membrii ai Sinodului eparhial, care m-au învrednicit cu încrederea lor, nici Preasfințiților Membrii ai Sinodului episcopesc, care au examinat această alegere și nici celor ce au ostenit azi cu atâta osârdie la ceremonia sfințirii mele de episcop al Vadului, și în special mitropolitului meu legal și canonic al Ardealului, IPS Sale Domnului Nicolae. Îi rog pe toți să-mi stea în ajutor, ca întreaga sarcină grea și răspunderea mare a episcopiei să o pot purta cu vrednicie pe umerii mei încărcați și de povara celor 40 de ani ai preoției mele pusă în slujba bisericii. Din parte-mi făgăduiesc solemn că voi căuta să păzesc legea, să propovăduiesc respectul pentru adevăr, voi alerga și mă voi strădui necontenit să fac tot ce-mi stă în putință pentru înălțarea sfintei noastre biserici ortodoxe și pentru progresul patriei noastre iubite și întregite.

Nu îmi va fi preget a sfătui și îndruma pe iubiții mei fii sufletești, a mă coborî cât mai des în mijlocul lor, dând ajutor preoților și protopopilor, pe care îi socotesc ca pe adevărații mei tovarăși de muncă și împreună slujitori la altarul Domnului. În același timp voi cultiva relațiile cele mai bune cu căpeteniile civile și militare ale statului nostru, luminând poporul necontenit și povățuindu-l spre căile Domnului.

«Străjuiește Dumnezeule cu sfinții Tău îngeri păzitori toate cărările vieții și ale păstoririi mele, întărește-mi pașii bătrâneții mele, ocrotește-mi turma cu brațul Tău cel înalt și făcător de minuni. Doamne al puterilor fii cu noi, cu iubita noastră preoțime și cu dreptcredinciosul nostru popor.» Amin.”   

Anexa nr. 2. Diploma regală de învestitură a episcopului Nicolae Ivan emisă de regele Ferdinand I al României, București, 4 decembrie 1921[8].

„Ferdinand I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința Națională Rege al României

La toți de față și viitor sănătate.

Ministrul nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor și al Artelor prezentându-mi actul alegerii arhimandritului Nicolae Ivan, de Episcop al Eparhiei ortodoxe-române a Vadului, Feleacului și Clujului, împreună cu actul examenului canonic depus înaintea Prea Sfințitului Sinod Episcopesc al Metropoliei Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramurășului, am aprobat această alegere, ca săvârșită în conformitate cu Constituțiunea și cu legile acelei Metropolii. În urma acestei aprobări săvârșindu-se după toată rânduiala hirotonia nou alesului întru Episcop,

Noi, Ferdinand I, Rege al României, dăm Prea Sfințitului Episcop al Vadului, Feleacului și Clujului, Nicolae Ivan, aceasta a noastră Diplomă odată cu investitura cerută de lege.

Dată în palatul nostru Regal din București, în prezența Înaltului cler, a Consistorului Superior Bisericesc, a Consiliului Nostru de Miniștri, a Înaltelor Corpuri ale Statului în 8 decembrie anul unamie nouă sute douăzeci și unu, iar al Domniei Noastre al optelea.

Ferdinand.

Ministerul Cultelor și al Artelor

Octavian Goga

Anexa nr. 3. Cuvântarea regelui Ferdinand I cu ocazia învestirii și înmânării cârjei arhierești episcopului Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului și Clujului, București, 8 decembrie 1921^[9].

„Prea Sfințite Părinte Nicolae,

Un sentiment de legitimă bucurie umple azi inima mea când îți încredințez, după vechile datine cârja episcopală a eparhiei Vadului, Feleacului și Clujului, pe care ești chemat să o conduci.

În clipa aceasta solmenă pentru Prea Sfinția Ta și noii Tăi eparhioți, gândul nostru zboară înapoi la veacuri de mult trecute, dar mereu vii în amintirea neamului român, când marele Ștefan și Petru Rareș își rânduiau episcopii pentru păstorirea sufletească a binecredincioșilor români, atârnători duhovnicește de Mitropolia Moldovei și Sucevei, care împrăștia lumina credinței ortodoxe în părțile de miazănoapte ale Ardealului, întocmai cum făcea și metropolia soră a Ungro-Vlahiei în părțile de miazăzi pe timpul lui Neagoe Basarab, a lui Mihai Viteazul și a altor Voievozi însuflețiți de dragostea bisericii naționale pentru românii de pretutindeni.

După epoca de glorie a acestor mari voievozi au sosit împrejurări din ce în ce mai grele și românii din aceste părți au rămas și ei în bătaia tuturor valurilor și a feluritelor persecuții religioase ori naționale, până la ivirea acelui providențial arhipăstor și departe văzător patriot, Andrei Șaguna, sub a cărui conducere românii ortodocși de peste munți au început a-și orândui episcopiile. Anul acesta am avut bucuria să întăresc episcopia de la Oradea-Mare, iar astăzi cu aceeași mulțumire întărim episcopia ortodoxă cu reședința în Cluj, ca urmașă a vechii episcopii din Vad.

Cu vie satisfacție primesc asigurarea ce ne dai că prin înființarea acestor nouă episcopii vom pășii cât mai grabnic spre acea unire organică a tuturor ramurilor bisericii noastre ortodoxe, una și nedespărțită, precum și unul și nedespărțit este statul României întregite. Să nu uităm că marele Șaguna a luptat mult pentru unirea bisericii ortodoxe a tuturor românilor ortodocși din întreaga fostă monarhie austro-ungară din Ardeal și Bucovina. Împiedecarea acestui înalt gând a fost numai ambiția de mărire a episcopului bucovinean[10]. Prin realizarea de acum a unificării bisericii ortodoxe în tot cuprinsul noului nostru Regat, ne vom face o sfântă datorie de iubire creștinească și patriotică și, în același timp, vom aduce cuvenitul prinos de recunoștință marilor noștri Voievozi care au purtat făclia Ortodoxiei și a binefacerilor creștinești nu numai peste munți, ci și în tot Orientul dreptcredincios.

Prea Sfințite Părinte Nicolae. Buna administrare pe care ai dovedit-o oriunde Ți-a fost dat să lucrezi până acum pentru binele sfintei biserici, munca neobosită pentru răspândirea culturii sufletești, pe care ai desfășurat-o o viață întreagă, ne sunt o chezășie sigură că noua episcopie va avea în Prea Sfinția Ta un vrednic organizator, care va ști să clădească pe temelii sănătoase și trainice acest nou așezământ al credinței strămoșești și al culturii naționale.

Întorcându-Te acum pe scaunul Tău episcopal, Te așteaptă o bogată, dar totodată grea activitate în timpurile noastre de grele încercări morale. Propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, vei apropia cât mai mult pe eparhioții Tăi de biserică; fiind drept și iubitor, vei întemeia în inimile oamenilor iubirea aproapelui și vei întări respectul legilor și al autorității; dând dovadă de creștinească iubire cătră cei de alt neam și de altă credință vei contribui și Prea Sfinția Ta la unirea sufletească a tuturor locuitorilor României, cari toți, dar absolut toți, fără deosebire, trebuie să tindem spre binele patriei.

Mulțumindu-Ți călduros pentru sentimentele de credință și iubire pe care ni le-ai mărturisit, îți urez din toată inima o lungă și rodnică păstorire”. 

Anexa nr. 4. Alocuțiunea episcopului Nicolae Ivan, cu ocazia învestirii sale cu cârja arhierească de către regele Ferdinand I, București, 8 decembrie 1921^[11].

„Sire, Preaslăvită Doamnă și Domniță!

Primind cu adâncă recunoștință din Mâinile Maiestății Voastre cârja episcopească, mă închin cu adâncă smerenie Domnului, care prin Unsul său îmi dă acest semn văzut al puterii duhovnicești.

Gândul meu mă poartă în această clipă mișcătoare la zilele de slavă ale Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, strălucitul înaintaș al Maiestății Voastre, care din credință aprinsă în cel ce i-a dat cununa biruințelor netrecătoare înălța altare de închinare ca un simbol al legăturii nedespărțite dintre Domn și biserica poporului său credincios și viteaz.

Din acest sentiment de sfințenie a răsărit desigur în sufletul voievodului de la Putna și fapta mare a Episcopiei mele la Vad, menită să fie nu numai un izvor de lumină și mângâiere sufletească, ci în același timp și un îndrumător național al românilor din nordul Ardealului cătră conștiința unei stăpâniri românești pe plaiurile feudelor sale întinse.

Sire,

Dumnezeu V-a încrednicit să fiți nu numai un mare înțelegător al acestor concepții, ci V-a dăruit cu îmbelșugare cerească și norocul biruinței celei mari prin care ați înfăptuit, la capătul unei epoci glorioase, minunea unității naționale.

Din strălucirea ei binecuvântată a izvorât și reînființarea episcopiei mele, pe care Maiestatea Voastră o ați înviat din ruinele sfinte, dându-i o nouă semnificație pentru Ortodoxie, vechea ctitorie istorică a voievodului Ștefan cel Mare.

De aceea deplin pătruns de necesitatea legăturii indisolubile dintre Domnul și biserica neamului nostru, pe care Maiestatea Voastră ne-ați indica-o prin toate actele domniei Voastre glorioase, Vă promit sărbătorește, că voi fi cu toată puterea sufletului meu un devotat și însuflețit luptător pentru tron și dinastie, povățuind cu vreme și fără vreme eparhia Vadului spre cultul iubirii și sacrificiului neprihănit cătră scaunul domnesc al Maiestății Voastre.

Îndeosebi mă simțesc dator tradițiilor celor mai sfinte ale eparhiei mele, o veche ramură a bisericii moldovene, a conlucra alăturea cu celelalte părți ale mitropoliei noastre pentru indisolubila legătură și consolidare unitară a vlădiciei mele cu biserica mamă din Vechiul Regat, de la care și în cazul acesta ni-a venit lumina conștiinței ortodoxe și românești, și care a pus chiar temelia existenței unei vlădicii românești în părțile cele mai expuse. Încălzit de această profesie de credință națională, pe care mi-o inspiră înaltele fapte bisericești ale Maiestății Voastre, îngăduiți-mi Sire deodată cu binecuvântarea arhierească, să Vă zic în numele Domnului:

Să trăiți Maiestate! Trăiască slăvita noastră Regină! Trăiască Altețele Lor Principii și Domnițele regale! Trăiască iubita noastră dinastie.”

[1] Nicolae Vasiu, Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan 1855-1836 ctitorul reînviatei eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului. Studii și documente, ediția a II-a îngrijită de pr. Iustin Tira, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2015, p. 95.

[2] Sebastian Stanca, Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului 1919-1929, Cluj, Tiparul Tipografiei Eparh. Ort. Rom., 1930, p. 48.

[3] Ibidem, pp. 147-150.

[4] Programul ceremoniei pentru învestitura Prea Sfințitului Nicolae Ivan episcop al Vadului, Feleacului și Clujului, broșură tipărită, 7 pag. în Arhiva Arhiepiscopiei Clujului, Fond Nicolae Ivan, Nr. 108, f. 184-187.

[5] Sebastian Stanca, Episcopia Ortodoxă Română…, pp. 151-152.

[6] Ibidem, pp. 152-153.

[7] Ibidem, pp. 147-150. Cuvântările au fost transcrise din lucrarea lui S. Stanca, fiindcă cele din monografia Vasiu-Bunea au fost cenzurate fiind eliminate referirile la regele Ferdinand și la instituția monarhiei.

[8] Ibidem, pp. 49-50.

[9] Ibidem, pp. 151-152.

[10] Regele face aluzie la episcopul Eugen Hacman (1793-1873), primul mitropolit al Bucovinei și Dalmației, n.ed.

[11] Sebastian Stanca, Episcopia Ortodoxă Română…, pp. 152-153. Doc. dactilografiat în Arhiva Arhiepiscopiei Clujului, Fond Nicolae Ivan, Nr. 108, f. 182-183.